dáĭnă V. doĭnă. temporardaĭnă
dóĭnă și (Maram.) dáĭnă f., pl. e (poate din mgerm. dôn, tôn, ton, răsunet, cîntec, ngerm. bav. dôn, cîntec, sas. doene, ol. deun, cîntec, d. lat. tŏnus, vgr. tónus, ton; nsl. dôn, răsunet, litv. dainá, doĭnă; ung. dana și dal, cîntec [Bern, 1, 211; Papahagi, VR. 1912, 4, 87]. Cp. și cu rus. dóĭnĕa, lăptărie, doitĭ, dáivatĭ, a mulge.V. doniță). Poezie poporală elegiacă românească. Melodie după care se cîntă aceasta (E celebră doĭna luĭ Al. și a luĭ Em.). – În Maram. e și refrenu duĭnu. V. horă, lăută, tril. temporardoĭnă
DÁINĂ s. f. v. doină. temporardaină
DÓINĂ, doine, s. f. Cîntec elegiac tipic pentru lirica noastră populară, exprimînd un sentiment de dor, de jale, de dragoste etc. Privighitori din alte țări Vin doina să ne-asculte. GOGA, P. 12. Noi toți sîntem așa de tineri, Că am putea să-ți fim nepoți... Dar cînd ne zici bătrîna doină, Ești cel mai tînăr dintre toți. IOSIF, V. 48. Ne cînta din fluier doina, care te umple de fiori. CREANGĂ, A. 82. Frunza-n codru cît învie Doina cînt de voinicie; Cade frunza gios în vale, Eu cînt doina cea de jale; Doina zic, doina suspin, Tot cu doina mă mai țin; Doina cînt, doina șoptesc, Tot cu doina viețuiesc. ALECSANDRI, P. P. 224. Cine-a scornit doina, Arsă i-o fost inima, Ca și mie acuma. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. ◊ (Articulat, ca refren în poezia populară) Ș-apoi doina și doina, Cîntă cucul săleacul (= săracul) De usucă meleagul. ȘEZ. I 50. Ș-apoi doina și doina, Ș-apoi frunză ș-un alun, O plecat badea la drum. ib. 78. ◊ (Metaforic) Împrejur, ulmii cîntau o doină duioasă. MACEDONSKI, O. III 69. Și-ntinsele păduri În cor își cîntă doina, cu zeci de mii de guri. COȘBUC, P. I 258. Zboară, cîntînd ale lor doine, lungi șire de cocori. ODOBESCU, S. III 17. ◊ (Personificat) Copilo, tu ești gata De-a pururea să plîngi ! Și cînd ești tristă, Doino, Tu inima ne-o frîngi. COȘBUC, P. I 214. Doină ! Doiniță ! Zînă plăviță, Vino cu noi. NEGRUZZI, S. II 23. ◊ Expr. Doina știe, doina cîntă = a spune, invariabil, același lucru. Știi ce, domnule Scripicescu?... am venit... – Să-mi cei chiria ? Tot aceea și iar aceea: Doina știe, doina cîntă. NEGRUZZI, S. I 302. – Pronunțat: doi-. – Variantă: dáină (ISAC, O. 32) dắină (BIBICESCU, P. P. 3) s. f. temporardoină
DẮINĂ s. f. v. doină. temporardăină
DÓINĂ, doine, s. f. Cîntec elegiac tipic pentru lirica noastră populară, exprimînd un sentiment de dor, de jale, de dragoste etc. Privighitori din alte țări Vin doina să ne-asculte. GOGA, P. 12. Noi toți sîntem așa de tineri, Că am putea să-ți fim nepoți... Dar cînd ne zici bătrîna doină, Ești cel mai tînăr dintre toți. IOSIF, V. 48. Ne cînta din fluier doina, care te umple de fiori. CREANGĂ, A. 82. Frunza-n codru cît învie Doina cînt de voinicie; Cade frunza gios în vale, Eu cînt doina cea de jale; Doina zic, doina suspin, Tot cu doina mă mai țin; Doina cînt, doina șoptesc, Tot cu doina viețuiesc. ALECSANDRI, P. P. 224. Cine-a scornit doina, Arsă i-o fost inima, Ca și mie acuma. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. ◊ (Articulat, ca refren în poezia populară) Ș-apoi doina și doina, Cîntă cucul săleacul (= săracul) De usucă meleagul. ȘEZ. I 50. Ș-apoi doina și doina, Ș-apoi frunză ș-un alun, O plecat badea la drum. ib. 78. ◊ (Metaforic) Împrejur, ulmii cîntau o doină duioasă. MACEDONSKI, O. III 69. Și-ntinsele păduri În cor își cîntă doina, cu zeci de mii de guri. COȘBUC, P. I 258. Zboară, cîntînd ale lor doine, lungi șire de cocori. ODOBESCU, S. III 17. ◊ (Personificat) Copilo, tu ești gata De-a pururea să plîngi ! Și cînd ești tristă, Doino, Tu inima ne-o frîngi. COȘBUC, P. I 214. Doină ! Doiniță ! Zînă plăviță, Vino cu noi. NEGRUZZI, S. II 23. ◊ Expr. Doina știe, doina cîntă = a spune, invariabil, același lucru. Știi ce, domnule Scripicescu?... am venit... – Să-mi cei chiria ? Tot aceea și iar aceea: Doina știe, doina cîntă. NEGRUZZI, S. I 302. – Pronunțat: doi-. – Variantă: dáină (ISAC, O. 32) dắină (BIBICESCU, P. P. 3) s. f. temporardoină
doină f. cântec de iubire, de jale și de dor; cuvintele-i pasionate se cântă pe melodii tânguioase, începând totdeauna cu «frunză verde de,..», planta având un raport simbolic cu starea sufletească a cântărețului: visând cu doina tristă a voinicului de munte EM. [Și daină în Tr., Maramureș, cu valoarea unei interjecțiuni în cântecele locale («cine a zis dintâi daina, arsă i-a fost inima!» variantă: «cine o zis dăinu-dăina»), care poate fi punctul de plecare: numele doinei s´ar trage, în acest caz, dintr’o exclamațiune de duioșie (ceeace ar explica dela sine existența sinonimului litfan daină)]. temporardoină
dáina, (duinu), s.f. – Cântec liric, trist, bazat, în principal, pe sentimentul dorului, asemănător doinei: „Daina de cine-o rămas? / De on pruncuț mititel, / Ce-o fugit mă-sa cu el. / L-o lăsat mă-sa durnind, / L-o găsit daina zicând. / Cu daina nu mă sfădesc, / Cu duinu bine trăiesc” (Bârlea 1924 II: 190-191). – În relație, inclusiv semantică, cu dăina „a legăna” și dăinuș „leagăn„, dar și cu lituan. daina „cântec popular”. temporardaina
doină f. cântec de iubire, de jale și de dor; cuvintele-i pasionate se cântă pe melodii tânguioase, începând totdeauna cu «frunză verde de,..», planta având un raport simbolic cu starea sufletească a cântărețului: visând cu doina tristă a voinicului de munte EM. [Și daină în Tr., Maramureș, cu valoarea unei interjecțiuni în cântecele locale («cine a zis dintâi daina, arsă i-a fost inima!» variantă: «cine o zis dăinu-dăina»), care poate fi punctul de plecare: numele doinei s´ar trage, în acest caz, dintr’o exclamațiune de duioșie (ceeace ar explica dela sine existența sinonimului litfan daină)]. temporardoină
dăiná (a ~) (pop.) (dăi-) vb., ind. prez. 3 dăineáză verb tranzitivdăina
DĂINÁ, dăinez, vb. I. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) mișca încoace și încolo, a (se) balansa, a (se) legăna. – Onomatopee. verb tranzitivdăina
dăiná (-néz, -át), vb. – (Trans.) A legăna, a balansa. – Var. (Mold.) dăinăi. Creație expresivă, ca dănănăi, bănănăi. Pare a fi același cuvînt ca dăinăi, vb. (Trans., a fredona). După Cihac, II, 90, din pol. dindać „a legăna”, ceh. dyndati „a legăna”, iar după același autor, II, 495, sensul de „a fredona” se explică prin mag. danolni. – Der. dăinuș, s. n. (Trans., leagăn, balansoar); dăniuș, s. n. (pistă), cu numeroase var.: dărniuș, dîrdiuș, dîrliuș, tîrliuș, dîrdiiș, derde(l)uș (cf. Iordan, BF, VII, 230). verb tranzitivdăina
1) dăinéz v. tr. V. doĭnesc. verb tranzitivdăinez
2) dăinéz (mă) v. refl. (imit. ca și dănănăĭesc). Trans. (Jiu). Mă daŭ în leagăn saŭ scrînciov. – În est rar mă dăĭnăĭesc, mă legăn, mă bîțîĭ. verb tranzitivdăinez