dăinui definitie

!dăinuí (a ~) (dăi-) vb., ind. prez. 3 dắinuie, imperf. 3 sg. dăinuiá; conj. prez. 3 să dắinuie temporar dăinui

dăinuí v. a dura, a subzista: de n’ar avea cu ce să dăinuească ISP. [Bulg. DANOVATl]. verb dăinui

DĂINUÍ, dắinui, vb. IV. Intranz. 1. (La pers. 3) A continua să existe, să se mențină; a ține, a dura, a persista. 2. (Rar; despre ființe) A trăi, a exista. [Pr.: dăi-.Prez. ind. și: dăinuiesc] – Din sb. danovati. verb dăinui

DĂINUÍ, dăinuiesc și dăinui, vb. IV. Intranz. (Mai ales la pers. 3) A ține un timp îndelungat, a se prelungi în timp; a dura, a persista. Moara cea veche... și acum dăinuiește. SADOVEANU, O. I 405. Aceste petreceri dăinuiră pînă după miezul nopții. BOLINTINEANU, O. 298. ♦ (Despre ființe) A trăi, a viețui, a exista. Și-o să petrec în pace prin lumile de soare, În care-oi dăinui? EMINESCU, O. IV 39. verb dăinui

dăinuí (dăinuiésc, dăinuít), vb.1. A dura. – 2. A se prelungi, a ființa. Sb. danovati, danujem (Candrea; Scriban). După Șeineanu, II, 152 și Pascu, II, 130, din tc. dayanmak „a dura”; ipoteză improbabilă. – Der. dăinuitor, adj. (trainic, persistent). verb dăinui

dăĭnuĭésc v. intr. (sîrb. danujem, inf. danovati). Vest. Durez, subzist: casa asta dăĭnuĭește de mult. verb dăĭnuĭesc

Sinonime, conjugări si rime ale cuvantului dăinui

dăinui   infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) dăinui dăinuire dăinuit dăinuind singular plural
dăinuind dăinuiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) dăinuiesc (să) dăinui dăinuiam dăinuii dăinuisem
a II-a (tu) dăinui (să) dăinuiești dăinuiai dăinuiși dăinuiseși
a III-a (el, ea) dăinuiește (să) dăinuiai dăinuia dăinui dăinuise
plural I (noi) dăinuim (să) dăinuim dăinuiam dăinuirăm dăinuiserăm
a II-a (voi) dăinuiți (să) dăinuiți dăinuiați dăinuirăți dăinuiserăți
a III-a (ei, ele) dăinuiesc (să) dăinuie dăinuiau dăinui dăinuiseră
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z