căpățâna definitie

căpățî́nă f., pl. ĭ (lat. capĭtina, d. caput, cap). Cap mare de animal saŭ (iron.) și de om: căpățînă de boŭ. Craniŭ. Ceĭa ce seamănă a căpățînă, ca: o varză, un bulb de ceapă saŭ usturoĭ́, un con de zahăr, un butuc de roată ș. a. Constelațiunea luĭ Perseŭ. V. țeastă. substantiv feminincăpățînă

căpățână f. 1. cap mare de animal despărțit de corp; 2. cap de om mort despuiat de piele și păr, craniu; 3. fam. cap mare și sec; 4. fig. ce seamănă unei căpățâni: bulb (de ceapă, usturoiu sau varză), con (de zahăr), butuc (de roată). [Lat. *CAPITINA (din caput, capitis)]. substantiv feminincăpățână

căpățînă (căpățấni), s. f. – 1. Cap despărțit de trunchi. – 2. Cap, doxă, inteligență. – 3. Cap, parte mai groasă a unui obiect. – 4. Craniu, hîrcă. – 5. Bulb, ceapă. – 6. Căpățînă de zahăr. – 7. Butuc de roată. – Mr. căpățînă, megl. căptsǫnă. Origine incertă. Se consideră ca der. de la lat. *capĭtῑna, de la caput (Pușcariu 275; Candrea-Dens., 239; DAR), format pe baza modelului lui morticina, cf. alb. kaptinë; este însă evident că sensul de „cap de mort” sau „craniu” nu poate fi primitiv. Este vorba mai curînd de un der. expresiv de la cap, ca ierbotină, de la iarbă, cf. bolbotină, foloștină. – Der. căpățînos, adj. (cu capul mare; prost, netot; încăpățînat, căpos); încăpățîna, vb. (a se îndîrji); descăpățîna, vb. (a tăia capul). Din rom. vine bg. kăpăcin (Capidan, Raporturile, 227) și posibil și alb. substantiv feminincăpățînă

căpățấnă s. f., g.-d. art. căpățấnii; pl. căpățấni substantiv feminincăpățână

CĂPĂȚẤNĂ, căpățâni, s. f. 1. Cap de animal mort sau tăiat pentru consum. 2. Cap de om mort desprins de trup; craniu. ♦ (Ir.) Cap (mare) de om. 3. Parte bulbucată a unei plante, formată din tulpină sau din suprapunerea frunzelor. Căpățână de varză. 4. Nume dat unor obiecte de formă conică. Căpățână de zahăr. – Lat. pop. capitina. substantiv feminincăpățână

CĂPĂȚÎ́NĂ, căpățîni, s. f. 1. Cap de animal mort. Fata, cum îl văzu că adormi bine, luă o căpățînă de cal uscată ce era acolo alăturea, îi puse capul binișor pe dînsa... și.. plecă la sănătoasa. ISPIRESCU, L. 324. După ce a ucis mistrețul, el îi înfige căpățîna în copaciul sacru care umbrește statua Dianei vînătorițe. ODOBESCU, S. III 75. ♦ Cap de animal bun pentru mîncare. A dejunat așa de ușor: trei ouă răscoapte, o căpățînă de miel cu borș, niște stufat, prune cu carne. CARAGIALE, O. II 169. ♦ Cap de om mort, desprins de trup; tigvă, hîrcă. Dete peste niște grămezi de căpățîni și oase de oameni. ISPIRESCU, L. 100. ♦ (Uneori ironic) Cap. O ființă din os sfînt poate pierde căpățînă prin sabia gîdei, dacă binevoiește a porunci împăratul. SADOVEANU, D. P. 29. Atunci lumea-n căpățînă se-nvîrtea ca o morișcă, De simțeam ca Galilei că comedia se mișcă. EMINESCU, O. I 140. În cap mîna că-i puneam, La pămînt îl aduceam, Căpățînă i-o tăiam. ALECSANDRI, P. P. 89. 3. Parte bulbucată a unei plante, formată din tulpină (v. b u l b) sau din suprapunerea frunzelor. Căpățînă, de usturoi. Căpățînă de varză. 4. Nume dat unor obiecte de formă conică. Cei cu pricina de ieri o adus zece căpățîni de zahăr. ALECSANDRI, T. 194. – Variantă: căpățínă (EMINESCU, N. 76, NEGRUZZI, S. I 156) s. f. substantiv feminincăpățînă