căpătuială definitie

CĂPĂTUIÁLĂ, căpătuieli, s. f. (Azi peior.) Faptul de a (se) căpătui; îmbogățire, parvenire; (concr.) rost, stare, avere. substantiv feminincăpătuială

căpătuĭálă f., pl. ĭelĭ. Acțiunea de a se căpătui. Procopseală. Guvern de căpătuĭală, guvern care caută să-șĭ îmbogățească partizaniĭ orĭ-cum. substantiv feminincăpătuĭală

căpătuiálă s. f., g.-d. art. căpătuiélii; pl. căpătuiéli substantiv feminincăpătuială

căpătueală f. 1. fapta de a (se) căpătui; 2. procopseală. substantiv feminincăpătueală

CĂPĂTUIÁLĂ, căpătuieli, s. f. Faptul de a (se) căpătui; p. ext. îmbogățire, parvenire; căpătuire; (concr.) rost, stare, avere. [Pr.: -tu-ia-] – Căpătui + suf. -eală. substantiv feminincăpătuială

CĂPĂTUIÁLĂ, căpătuieli, s. f. (Azi peiorativ) Faptul de a se căpătui; îmbogățire (prin mijloace con­damnabile); rost, stare, avere. Om cu căpătuială = om însurat, cu rostul lui. Ironim e neînsurat... Un vornic trebuie să fie om cu căpătuială. CAMILAR, T. 74. substantiv feminincăpătuială