cuvîntáre f. Acțiunea de a cuvînta. Discurs. V. predică, conferență [!]. substantiv feminincuvîntare
cuvântare f. 1. fapta de a cuvânta; 2. efectul cuvântării, discurs. substantiv feminincuvântare
CUVÂNTÁRE, cuvântări, s. f. Acțiunea de a cuvânta și rezultatul ei; vorbire în public desfășurată cu oarecare solemnitate; discurs. – V. cuvânta. substantiv feminincuvântare
cuvântá (a ~) vb., ind. prez. 3 cuvânteáză verb tranzitivcuvânta
CUVÂNTÁ, cuvântez, vb. I. 1. Tranz. A vorbi, a grăi, a zice; a declara. 2. Tranz. A ține un discurs. ♦ A recita. 3. Intranz. A avea facultatea de a articula cuvinte. [Prez. ind. și; cuvintez] – Lat. conventare „a se întruni mereu”. verb tranzitivcuvânta
cuvântà v. a vorbi în șir (cu o nuanță de solemnitate): se urcă pe tribună și astfel cuvântează. [Lat. CONVENTARE, a se aduna la un loc]. verb tranzitivcuvântà
cuvîntéz v. tr. și intr. (d. cuvînt). Vorbesc maĭ serios, țin discurs. – Și cuvintez, -ezĭ, -eáză, să -ez, -ezĭ, -eze (cînd în silaba următoare e un e saŭ un ea, ca cuvînt, cuvinte). verb tranzitivcuvîntez
în toată puterea cuvântului expr. în sensul real / imediat al cuvântului. verb tranzitivîntoatăputereacuvântului
cuvântare | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | cuvântare | cuvântarea |
plural | cuvântări | cuvântările | |
genitiv-dativ | singular | cuvântări | cuvântării |
plural | cuvântări | cuvântărilor |