cuveni definitie

cuvín, -venít, a se -ení v. refl. (cu și vin saŭ lat. con-venire; it. convenire, fr. sp. convenir, pg. convir. Uzitat numaĭ la pers. III sing. și pl.). Se datorește: mi se cuvine un franc, aceștĭ francĭ ți se cuvin ție. Trebuĭe, se cade: nu se cuvine să rîzĭ de el, se cuvine ca el să plătească. Vechĭ. Se aseamănă (convine). verbcuvin

!cuvení (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se cuvíne, imperf. 3 sg. se cuveneá; conj. prez. 3 să se cuvínă; ger. cuveníndu-se verbcuveni

CUVENÍ, pers. 3 cuvíne, vb. IV. Refl. unipers. 1. A-i reveni cuiva ceva, a avea drept la ceva; a merita. 2. A fi conform cu cerințele morale; a se cădea. – Lat. convenire. verbcuveni

cuvení (-vín, -ít), vb. refl.1. A corespunde, a aparține. – 2. A fi conform cu, a se cădea. – 3. A se potrivi, a se armoniza, a se îmbina. Lat. convenῑre (Pușcariu 478; REW 2193; DAR); cf. it. convenire, prov., fr., cat. convenir, port. convir. Este dublet al neol. conveni, din fr.Der. necuvenit, adj. (necorespunzător, nepotrivit; reprobabil); cuvios, adj. (înv.,potrivit; înv., just, autentic; înv., politicos, respectuos; milostiv; reverend, titlu dat membrilor clerului sau călugărilor; înv., impunător, distins); der. de la o formă n (cf. vie față de vină), cu suf. -os (Pușcariu 481 îl derivă greșit de la un lat. *conveniosus, ipoteză abandonată în DAR); necuvios, adj. (indecent; reprobabil; lipsit de pietate); cuvioșie, s. f. (înv., politețe; pietate); necuvioșie, s. f. (înv., indecență; impietate); cuviință, s. f. (conveniență; decență, bună-cuviință; pudoare; justificare, drept; obligație; conformitate; înv., lux, fast), probabil conform der. ca și cuvios, cu suf. -ință (după Pușcariu 477 și DAR, direct din lat. convenientia), este dublet al neol. conveniență, s. f.; cuvenință, s. f. (conveniență), formă literară latinistă a cuvîntului anterior (sec. XIX, înv.); necuviință, s. f. (grosolănie, indecență; lipsă de respect); cuviincios, adj. (potrivit; conform, corespunzător; înv., drept, întemeiat; înv., necesar; decent; politicos, plin de reverență); necuviincios, adj. (indecent, lipsit de respect, grosolan); încuviința, vb. (a aproba; a se învoi, a permite); descuviința, vb. (a dezaproba; a condamna). verbcuveni

cuvenì v. 1. a fi dator: mi se cuvine; 2. a trebui (sub raportul social), a se cădea, a fi cu cale: după cum se cuvine. [Lat. CONVENIRE]. verbcuvenì

Sinonime,conjugări si rime ale cuvantuluicuveni

cuveni  verb infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)cuveni cuvenire cuvenit cuvenind singular plural
cuvenind
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) (să)—
a II-a (tu) (să)—
a III-a (el, ea) cuvine (să)— cuvenea cuveni cuvenise
plural I (noi) (să)—
a II-a (voi) (să)—
a III-a (ei, ele) cuvin (să)cuvi cuveneau cuveni cuveniseră
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z