curm definitie
CURM, curmuri, s. n. (Reg.) Curmei. – Cf. alb. kurm. substantiv neutru curm
curm (cúrmuri), s. n. – (Olt., Munt.) Legătură, laț. – Mr. curmu. Gr. ϰορμός „trunchi”, probabil cu semantismul primitiv („bont”, sau „capăt de sfoară”, cf. Laurian; Meyer, Alb. St., IV, 72; Giuglea, Dacor., III, 620; Diculescu, Elementele, 459; Rosetti, II, 67; DAR); cf. alb. kurm (după DAR, alb. este etimon al rom.), calabr. kurmu „trunchi” (Rohlfs, EWUG, 1086), arab. qurma, de unde sp. corma. – Der. curmei, s. n. (tulpină de plantă agățătoare, lăstar; legătură), probabil der. internă, cu suf. -el, pe care Diculescu vrea să-l reducă la un gr. *ϰορμήιον; curma, vb. (a tăia, a trunchia, a împărți, a separa; a strînge; a ocoli, a se abate; a străbate; a tăia, a întrerupe; a termina, a pune capăt; a hotărî, a rezolva, a tranșa), cf. mr. curm, curmari („a înceta, a face să înceteze”), al cărui semantism indică faptul că este vorba mai puțin de o der. internă a rom., decît de o conservare imediată a sensului primitiv al gr. probabil prin intermediul gr. ϰορμάζω „a tăia”, lat. *cormāre (Pascu, I, 193), cf. alb. kurmue „scurt” (der. lat. *corrimare REW 2254 este mai greu de admis, cf. Graur, BL, V, 94 și Rosetti, I, 160); curmă, s. f. (tăiș, parte care taie), deverbal al cuvîntului anterior, înv.; necurmat, adj. (continuu, neîntrerupt); curmător, adj. (tăios); curmăni, vb. (a tăia, a face o incizie), pe care DAR propune să fie derivat de la s. *curman, dar care pare mai curînd un der. cu suf. expresiv; curmătură, s. f. (incizie; tăietură; falie, chei, strîmtoare, canion; zvîcnet, înțepătură); curmeziș, adv. (pieziș, transversal, de-a latul); (în)curmezișa, vb. (a devia; refl., a se lua la ceartă), care presupune, după Pușcariu, Lr., 295, existența unui s. *curmez, cf. alb. kurmezue „scurt”. – Cf. curpen, curmea. Din rom. provine rut. kurmei, kurmán, pe care Bogrea, Dacor., IV, 806, îl propunea ca etimon al rom. Pare destul de incertă der. din rus. koromyslo pe baza rom. curmeziș (Berneker 574). substantiv neutru curm
1) curm n., pl. urĭ (lat. cormus, d. vgr. kormós, trunchĭ, lucru truncheat). Rț. Bucată de funie. substantiv neutru curm
curm s. n., pl. cúrmuri substantiv neutru curm
CURM, curmuri, s. n. (Reg.) Curmei. – Cf. alb. kurm. substantiv neutru curm
2) curm și (vechĭ) curméz, a -á v. tr. (d. curm 1; vgr. kormázo, curm. Cp. cu scurm). Taĭ, frîng: a curma un lemn (cu feresteu [!] saŭ cu toporu în curmeziș). Fig. Întrerup, taĭ: a curma cuĭva vorba, un glonț îĭ curmă vĭața. A o curma cu cineva, a rupe relațiunile cu el. A te curma la inimă foamea, a fi foarte flămînd. V. refl. Mă sfîrșesc, încetez, mă sting: vĭața i s´a curmat. Brațele i se curmă, fac îndoiturĭ de grase ce-s (ca la copiĭ). verb tranzitiv curm
CURMÁ, curm, vb. I. I. 1. Tranz. (Despre sfori, frânghii, legături) A strânge tare, a pătrunde în carne; a strangula. 2. Tranz. A tăia un lemn de-a curmezișul. ♦ Tranz. și refl. A (se) frânge, a (se) rupe. 3. Refl. (Despre oameni) A se apleca de mijloc. II. Fig. 1. Tranz. și refl. A (se) întrerupe brusc; a (se) termina. ♦ A(-și) pune capăt vieții, zilelor; a (se) omorî. 2. Tranz. A încheia sau a întrerupe o conversație. – Cf. alb. kurmue. verb tranzitiv curma
curmá (a ~) vb., ind. prez. 3 cúrmă verb tranzitiv curma
curmá f., pl. ale (ngr. kurmás și hurmás, d. turc. [d. pers.] hurma). Poama curmaluluĭ. (Curmalele-s lungărețe, foarte dulcĭ și aŭ un sîmbure foarte dur. Ele cresc unele lîngă altele pe o coadă ca frunzele salcîmuluĭ). Constitue [!] un aliment al Africanilor. – Vechĭ și hurma. verb tranzitiv curma
curmà v. 1. a rupe, a frânge: foamea îl curma la inimă; 2. fig. a întrerupe, a tăia șirul: îi curmă vorba; 3. a înceta, a se stinge: vieața mi se curmă. [Dintr’un primitiv curm, trunchiu (conservat în derivatul curmeiu), înrudit cu sinonimul gr. mod. KORMÓS, de unde și macedo-rom. curmatu, spetit (lit. paralizat sau butucit): sensul primitiv al verbului e a «trunchià»]. verb tranzitiv curmà
CURMÁ, curm, vb. I. I. 1. Tranz. (Despre sfori, frânghii, legături) A strânge tare, a pătrunde în carne; a strangula. 2. Tranz. A tăia un lemn de-a curmezișul. ♦ Tranz. și refl. A (se) frânge, a (se) rupe. 3. Refl. (Despre oameni) A se apleca de mijloc. II. Fig. 1. Tranz. și refl. A (se) întrerupe brusc; a (se) termina. ♦ A(-și) pune capăt vieții, zilelor; a (se) omorî. 2. Tranz. A încheia sau a întrerupe o conversație. – Cf. alb. kurmue. verb tranzitiv curma
curméz, V. curm 2. verb tranzitiv curmez
Sinonime, declinări si rime ale cuvantului curm
| curm substantiv neutru | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | curm | curmul |
| plural | curmuri | curmurile | |
| genitiv-dativ | singular | curm | curmului |
| plural | curmuri | curmurilor | |