CUMINȚÍ, cumințesc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) liniști, a (se) potoli; a deveni sau a face să devină mai serios, mai înțelept. – Din cuminte. substantiv feminincuminți
CUMINȚÍ, cumințesc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) liniști, a (se) potoli; a deveni sau a face să devină mai serios, mai înțelept. – Din cuminte. verb tranzitivcuminți
cumințí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cumințésc, imperf. 3 sg. cumințeá; conj. prez. 3 să cumințeáscă verb tranzitivcuminți
cumințì v. a se înțelepți. verb tranzitivcumințì
CUMINȚÍ, cumințesc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) liniști, a (se) potoli; a deveni sau a face să devină mai serios, mai înțelept. – Din cuminte. verb tranzitivcuminți
CUMINȚÍ, cumințesc, vb. IV. Refl. A se liniști, a se potoli, a deveni mai așezat; a căpăta minte, a se face mai înțelept, mai serios. De ce nu te cumințești... să vii între ai tăi? CAMILAR, TEM. 57. După cejoat puțin din picioare, [copiii] se cumințesc. C. PETRESCU, Î. II 89. M-am cumințit de-atunci; Rid așa de-arare ! COȘBUC, P. I 260 Adie mintea numai c-un deget pe om, și-ndată se cuminți omul nostru. RETEGANUL, P. IV 25. ◊ Tranz. Lasă că te cumințesc eu, să vie Dinu, ș-om vorbi noi, jupîneasă Ilinco! VLAHUȚĂ, O. A. II 50. verb tranzitivcuminți
cumințésc v. tr. Fac cuminte. V. refl. Devin cuminte. verb tranzitivcumințesc
cumințire | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | cumințire | cumințirea |
plural | cumințiri | cumințirile | |
genitiv-dativ | singular | cumințiri | cumințirii |
plural | cumințiri | cumințirilor |