cuminecare definitie
- Vezi aici mai multe sinonimecuminecare
- Vezi aici mai multe rimecuminecare
- Vezi aici mai multe cuvinte care incep cucu
- Vezi aici mai multe cuvinte care incep cucum
- Vezi aici mai multe cuvinte care se termina cure
- Vezi aici mai multe cuvinte care se termina cuare
cuminecáre s. f., g.-d. art. cuminecắrii; pl. cuminecắri substantiv feminincuminecare
CUMINECÁRE, cuminecări, s. f. Acțiunea de a (se) cumineca. – V. cumineca. substantiv feminincuminecare
CUMINECÁRE, cuminecări, s. f. (În practicile religiei creștine) Acțiunea de a (se) cumineca; cuminecătură, împărtășire. substantiv feminincuminecare
cumínec, a -á v. tr. (lat. comminico îld. commúnico, -áre, a comunica, a´mpărtăși; vfr. acomengier, pv. comengar). Vechĭ. Daŭ cuĭva cuminecătura, îl împărtășesc. Mă unesc cu cineva. – Și a cumeneca (la formele cu acc. pe -ca). verb tranzitivcuminec
cuminecá (-c, -át), vb. – 1. A împărtași, a griji. – 2. (Înv.) A comunica. – Mr. cumnic, cumnicare, cumînic, megl. cuminic. Lat. communĭcāre prin intermediul unei var. vulg. *commĭnĭcare (Densusianu, Hlr., 188; Pușcariu 441; Candrea-Dens., 435; REW 2090; DAR; Rosetti, I, 61); cf. alb. kungoń (Philippide, II, 637), it. communicare, lomb. skuminiar, genov. kominiga, prov. comengar, fr. communier, sp. comulgar, port. comungar, sl. comŭkati (Cihac, I, 67 și II, 290, crede că rom. provine din sl., ceea ce nu pare posibil, cf. Vasmer 608). Este dublet al neol. comunica, vb. – Der. cuminecătură, s. f. (împărtășanie). verb tranzitivcumineca
cuminecá (a ~) vb., ind. prez. 3 cumínecă verb tranzitivcumineca
cuminecà v. a da sfânta cuminecătură: a împărtăși cu sfintele taine. [Vechiu rom. cumeneca = lat. *COMMINICARE, în loc de COMMUNICARE (cu sensul ecleziastic)]. verb tranzitivcuminecà
CUMINECÁ, cumínec, vb. I. Refl. și tranz. (În practicile religiei creștine) A primi sau a da cuminecătura; a (se) împărtăși, a (se) griji. ♦ Tranz. A anula, a face să fie iertate prin cuminecătură un păcat, o greșeală. [Var.: cuminicá vb. I] – Lat. *comminicare (= communicare). verb tranzitivcumineca
CUMINECÁ, cumínec, vb. I. Refl. (În practicile religiei creștine; și în forma cuminica) A primi cuminecătura; a se împărtăși, a se griji. Cind m-oi cumineca, Să vie și vlădica. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 458. ♦ Tranz. A da cuiva cuminecătura, a săvîrși asupra cuiva ritualul cuminecăturii. La mine vii cu cartea, cu gînd să-mi dai canoane, Și vrei să mă cumineci, părinte Solomoane. GOGA, P. 99. Nu-i slobod a-i spînzura, Pîn'nu i-i cuminica. ȘEZ. I 109. ♦ T r a n z. (Rar, cu privire la greșeli, păcate) A anula, a face să fie iertat prin cuminecătură. S-ar mira. de tine-altarul. Ce păcat ai să cuminici! COȘBUC, P. I 97. – Variantă: cuminica vb. I. verb tranzitivcumineca
Sinonime,declinări si rime ale cuvantuluicuminecare
| cuminecare substantiv feminin | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | cuminecare | cuminecarea |
| plural | cuminecări | cuminecările | |
| genitiv-dativ | singular | cuminecări | cuminecării |
| plural | cuminecări | cuminecărilor | |