2) cúget, a -á v. tr. (lat. cógito, côgitare, d. agitare, a agita în gînd; vit. coitare, vfr. cuidier, pv. sp. pg. cuidar. V. agit, actor, acțiune, coagulez, reactiv). Sec. 17 ș. a. Proĭectez, plănuĭesc: a cugeta vicleniĭ. Azĭ (maĭ rar de cît gîndesc). V. intr. Mă gîndesc, îmĭ formez în minte ideĭa unuĭ lucru: a cugeta la nemurirea sufletuluĭ. Îmĭ aduc aminte: cuget la țara mea. – În Trans. și refl. verbcuget
cugetá (cugetát, cugetát), vb. – A se gîndi, a reflecta, a medita. Lat. cōgĭtāre (Pușcariu 431; Candrea-Dens., 425; REW 2027; DAR); cf. alb. kuitoń (Meyer 210; Philippide, I, 637), v. it. coitare, v. fr. cuidier, sp., port. cuidar. – Der. cuget, s. n. (gîndire, judecată, reflecție; rațiune, spirit; imaginație; judecată; părere; intenție; conștiință), care de asemenea ar putea fi un der. romanic, cf. lec. kúšetu, v. esp. cuita, gal. coita; cugetător, s. m. (gînditor; filozof); cugetăcios (var. cugetăreț), adj. (înv., rezonabil, judicios); cugetare, s. f. (reflecție; meditație; aforism, maximă); necugetat, adj. (nerespectuos); precugeta, vb. (a premedita), format artificial pe baza fr. préméditer. verbcugeta
cugetá (a ~) vb., ind. prez. 3 cúgetă verbcugeta
cugetá v. 1. a forma în spirit idei, imagini despre un lucru; 2. a chibzui, a-și da seama: cugetă bine; 3. a avea o părere oarecare: el cugetă ca și mine; 4. a avea o intențiune, a-și forma un plan: cuget să plec. [Lat. COGITARE]. verbcugeta
CUGETÁ, cúget, vb. I. Intranz. A urmări o idee, a medita; a se gândi. ♦ Refl. (Rar) A sta pe gânduri; a chibzui, a cumpăni. ♦ A-și da seama, a ține seamă de..., a lua în considerare. – Lat. cogitare. verbcugeta
CUGETÁ, cúget, vb. I. Intranz. A urmări o idee, a medita; a se gândi. ♦ Refl. (Rar) A sta pe gânduri; a chibzui, a cumpăni. ♦ A-și da seama, a ține seamă de..., a lua în considerare. – Lat. cogitare. verbcugeta
CUGETÁ, cúget, vb. I. I n t r a n z. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «la » sau, învechit, «asupra ») A avea gîndurile concentrate asupra unui subiect; a urmări o idee, a medita; a se gîndi. Era un om care citea și care cugeta în singurătatea lui. SADOVEANU, O. VIII 7. A stat așa singur, cu ochii înghețați, cugetînd la o răzbunare cruntă, însă încă nedeslușită. SADOVEANU, M. C. 44. Dan cugeta de mult la un roman tras din viața de la țară. VLAHUȚĂ, O. A. 285. Ercule... prinse a cugeta asupra vorbelor celor două muieri. ISPIRESCU, U. 27. ◊ Refl. (Rar) A sta pe gînduri, a chibzui, a cumpăni; a se gîndi. E un moment mare, să mă cuget mai întăi-gîndi el. EMINESCU, N. 58. ♦ (Urmat de o completivă directă) A-și da seama, a ține seamă de..., a lua în considerare. Cugetă că de mă vei părăsi, voi muri negreșit. NEGRUZZI, S.I 19. ♦ Tranz. (Neobișnuit) A-și închipui ceva sau pe cineva. Ș-acum, cînd închid ochii și-l cuget, pare că mă uit la dînsul. VLAHUȚĂ, O. A. 145. verbcugeta
cugeta verb | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)cugeta | cugetare | cugetat | cugetând | singular | plural | ||
cugetând | cugetați | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | cuget | (să)cuget | cugetam | cugetai | cugetasem | |
a II-a (tu) | cugeți | (să)cugeți | cugetai | cugetași | cugetaseși | ||
a III-a (el, ea) | cugetă | (să)cugetai | cugeta | cugetă | cugetase | ||
plural | I (noi) | cugetăm | (să)cugetăm | cugetam | cugetarăm | cugetaserăm | |
a II-a (voi) | cugetați | (să)cugetați | cugetați | cugetarăți | cugetaserăți | ||
a III-a (ei, ele) | cugetă | (să)cugete | cugetau | cugetară | cugetaseră |