cráscă (crắști), s. f. – Cadru pentru uscarea firelor la vopsitorii. Rut. kraska (DAR). – Der. craschiță, s. f. (ramură în formă de furcă, ce servește drept proptea), cf. crachiță. substantiv feminincrască
CRÂȘCÁ, crâșc, vb. I. Intranz. 1. (Reg.) A scrâșni din dinți de ciudă, de mânie etc. 2. (Despre zăpada înghețată) A scârțâi, a trosni (sub picioare). – Formație onomatopeică. verbcrâșca
crîșcá (crấșc, crâșcát), vb. – 1. A scrîșni din dinți. – 2. A trosni, a scîrțîi. – 2. A trosni, a scîrțîi. – Var. (s)cîrșca, (în)crișca. Creație expresivă, ca crîcni, scrîșni, cf. bg. hrăskam, sb. hrskati (Philippide, II, 709). verbcrîșca
crâșcá, vb. tranz. – A scrâșni din dinți de mânie: „Crâșcă iadu și îmi cere / Să-i dau pe mândra, de-a mere. / -Taci, iadule, nu crâșca” (Memoria 2001: 99). – Formație onomatopeică. verbcrâșca
crâșcá (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 crấșcă; conj. prez. 3 să crấște verbcrâșca
CRÂȘCÁ, crâșc, vb. I. Intranz. 1. (Reg.) A scrâșni din dinți de ciudă, de mânie etc. 2. (Despre zăpada înghețată) A scârțâi, a trosni (sub picioare). – Formație onomatopeică. verbcrâșca
CRÎ́ȘCÁ, crîșc, vb. I. Intranz. 1. (Mold., Transilv., urmat de determinări) A scrîșni din dinți (într-un acces de ciudă sau de mînie). Sălbatic crîșca din dinți. COȘBUC, P. II 180. Văzînd el, dracid, că și aici n-a izbutit nimica, crîșca din măsele și crăpa de ciudă. CREANGĂ, P. 145. 2. (Despre zăpada înghețată) A scîrțîi, a trosni (sub piciorul trecătorilor). – Adia asprul vînt al miezului nopții și omătul înghețat crîșca ascuțit. SADOVEANU, O. V 441. ◊ (Prin exagerare) Iarna de gerul cel amarnic... crîșcau lemnele și pietrele. EMINESCU, N. 41. verbcrîșca
scrîșnésc v. intr. (vsl. *skrŭšnontî sau *kr-, a scrîșni, skrŭgitati, skrŭgŭtati, a scrîșni, a scîrțîĭ, bg. skŭršam, kŭršy, frîng, srb. skršiti, skrhati, a frînge, skrušiti, a strivi, skrgutati, a scrîșni, rut. skrišiti, skrušiti, a strivi. V. scîrțîĭ). Scîrțîĭ din dințĭ de furie saŭ de durere. — în Mold. și crîșnesc în nord și crîșc și crișc a -á (cp. cu sîrb. krčati, a striga). La Rebr. scrîșnesc și cr- (2, 44; 209; 213). În Olt scrîjnesc (Șez. 1922; 54). Vechĭ și scîrșnesc, cîrșnesc și scîrșc, a -á (scris și a scîrcĭca). verbscrîșnesc
crâșca | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)crâșca | crâșcare | crâșcat | crâșcând | singular | plural | ||
crâșcând | crâșcați | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | crâșc | (să)crâșc | crâșcam | crâșcai | crâșcasem | |
a II-a (tu) | crâști | (să)crâști | crâșcai | crâșcași | crâșcaseși | ||
a III-a (el, ea) | crâșcă | (să)crâșcai | crâșca | crâșcă | crâșcase | ||
plural | I (noi) | crâșcăm | (să)crâșcăm | crâșcam | crâșcarăm | crâșcaserăm | |
a II-a (voi) | crâșcați | (să)crâșcați | crâșcați | crâșcarăți | crâșcaserăți | ||
a III-a (ei, ele) | crâșcă | (să)crâște | crâșcau | crâșcară | crâșcaseră |