craniu definitie

CRÁNIU, cranii, s. n. Ansamblul oaselor scheletului capului care adăpostește creierul la vertebrate; țeastă. ♦ Cap descărnat de om mort; hârcă. – Din lat. cranium. Cf. fr. crâne. substantiv neutrucraniu

CRÁNIU s.n. (Med.) Scheletul osos al capului; (pop.) țeastă. [Pron. -niu. / < lat. cranium, gr. kranion, cf. fr. crâne]. substantiv neutrucraniu

CRÁNIU s. n. scheletul, sistemul osos al capului. (< lat. cranium, gr. kranion, după fr. crâne) substantiv neutrucraniu

*crániŭ n. (vgr. kránion, craniŭ). Țeastă, hîrcă, oasele care cuprind creĭeru. substantiv neutrucraniŭ

crániu [niu pron. nyu] s. n., art. crániul; pl. cránii, art. crániile (-ni-i-) substantiv neutrucraniu

craniu n. cutie osoasă ce conține creierii: hârcă, scăfârlie. substantiv neutrucraniu

CRÁNIU, cranii, s. n. Ansamblul oaselor scheletului capului care adăpostește creierul la vertebrate; țeastă. ♦ Cap descărnat de om mort; hârcă. – Din lat. cranium. Cf. fr. c r â n e. substantiv neutrucraniu

CRÁNIU, cranii, s. n. Cutia osoasă a capului la ver­tebrate, care adăpostește și ocrotește creierul; (popular) țeastă. Craniul se sprijină în partea de jos pe coloana vertebrală. Cap descărnat de om mort; (popular) hîrcă. Am coborît într-un rînd și în tainițele mănăstirii, acolo unde, In rafturi totdeauna reci, stau înșirate craniile monahilor morți și dezgropați. SADOVEANU, O. VI 519. Fața i se lungise, începuse a avea ceva de craniu. VLAHUȚĂ, O.A. I 85. – Pl. și: (neobișnuit) crane (EMINESCU, N. 52). substantiv neutrucraniu