conveni definitie

*convín, a -vení v. intr. (lat. con-venire, a se întîlni; fr. convenir, a conveni. V. de- și pre-vin). Mă învoĭesc, consimt: a conveni să te ducĭ, a conveni pentru suma cutare. Admit, mărturisesc: convin că e așa. Sînt convenabil, plac: această casă îmĭ convine. Mă potrivesc: amiciția e ușoară cînd gusturile convin. verb tranzitivconvin

CONVENÍ vb. IV. intr. 1. A corespunde dorințelor cuiva, a-i plăcea. 2. A se înțelege, a se învoi, a cădea la învoială. ◊ tr. A accepta. [P.i. convín, convíu, conj. 3 -vină, -vie. / < fr. convenir, it., lat. convenire]. verb tranzitivconveni

convení (-vín, -ít), vb. – 1. A fi pe placul cuiva. – 2. A se învoi, a se înțelege. – 3. A accepta, a admite. – 4. A încheia o convenție. Lat. convenire, fr. convenir (sec. XIX). – Der. convenabil, adj.; conveniență, s. f. din fr. Cf. cuveni. verb tranzitivconveni

CONVENÍ vb. intr. 1. a corespunde dorințelor cuiva, a-i plăcea. 2. a se înțelege, a cădea de acord. ◊ a încheia o convenție. (< fr. convenir, lat. convenire) verb tranzitivconveni

convení (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. convín, 1 pl. convením, imperf. 3 sg. conveneá; conj. prez. 3 să convínă; ger. convenínd verb tranzitivconveni

convenì v. 1. a consimți, a mărturisi: a conveni că e așa; 2. a face o învoială: a conveni asupra prețului; 3. a fi convenabil, a plăcea: această casă îmi convine; 4. a avea conformitate de gusturi, a-și plăcea. verb tranzitivconvenì

CONVENÍ, convín, vb. IV. Intranz. 1. A corespunde dorințelor cuiva, a fi pe placul cuiva. 2. A cădea de acord cu cineva; a se învoi, a se înțelege. ♦ Tranz. A accepta, a admite. ♦ A încheia o convenție. – Din fr. convenir, lat. convenire. verb tranzitivconveni

CONVENÍ, convín, vb. IV. Intranz. 1. (Construit cu dativul) A corespunde cu ceva, cu dorințele cuiva, a fi pe placul cuiva, a-i plăcea. Locuința aceasta îmi convine. ▭ De-acuma eu vorbesc cu Drina, și dacă nu-ți convine, spune-mi pe unde umbli, să ne întâlnim. PREDA, Î. 51. (În forma de prez. conj. convie) Azi abia vedem ce stearpă și ce aspră cale este Cea ce poate să convie unei inime oneste. EMINESCU, O. I 141. Nu-mi convine viața mișelnic cîștigată. ALECSANDRI, P. A. 172. 2. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A fi sau a cădea de acord (cu cineva), a se învoi, a se înțelege. După ce am luat încuviințarea colegilor mei, am convenit cu Deda ca întâlnirea cu Eliad să fie la Colentina, în aleea cu tei. GHICA, S. A. 159. ♦ (Folosit absolut) A accepta, a admite. (În forma convin) Conviu bucuros, și cronica noastră e trimisă la tipografie. CARA­GIALE, O. II 343. – Prez. ind. pers. 1 sg. și; conviu; prez. conj. pers. 3 convină și (mai rar) convie. verb tranzitivconveni