contur definitie

CONTÚR s.n. Linie, suprafață care mărginește un corp, un obiect; reprezentare grafică a unei astfel de linii sau suprafețe. [Pl. -uri, -re. / < fr. contour, cf. it. contorno]. substantiv neutrucontur

CONTÚR s. n. 1. linie închisă care mărginește o suprafață, un corp, un obiect. 2. reprezentare grafică a unei astfel de linii. ◊ (pl.) curbe sinuoase. (< fr. contour) substantiv neutrucontur

*contúr n., pl. -urĭ și e (fr. contour, d. it. contorno [supt [!] infl. luĭ tour, turn], d. contornare, a contura. V. torn). Linie care delimitează un corp: în ainte [!] de a picta, trebuĭe să facĭ conturu tablouluĭ. Formă: elegantele contururĭ ale căprioareĭ. substantiv neutrucontur

contúr s. n., pl. contúruri substantiv neutrucontur

CONTÚR, contururi, s. n. Linie închisă care mărginește o suprafață, p. ext., un corp, un obiect. ♦ Reprezentare grafică a liniei care mărginește un obiect, un corp etc. [Pl. și: conture] – Din fr. contour. substantiv neutrucontur

contur n. 1. linie ce delimitează un corp; 2. fig. abia conture triste și umbre au rămas EM. substantiv neutrucontur

CONTÚR, contururi, s. n. Linie sau suprafață care mărginește un obiect. V. margine, formă. Întunerecul se infiltra nesimțit în casă și lucrurile luau înfățișări mai rotunde, își pierdeau contururile, se confundau. RE­BREANU, R. I 245. Figura ei, odată atîta de frumoasă, Învinețită-și pierde conturu-i grațios. MACEDONSKI, O. I 254. ◊ Fig. Tractoare grele, treceți ca ploile fecunde, Striviți trecutul negru sub pasul vostru dur, Nu numai în pămînturi cuțitul vă pătrunde, Ci taie-n viața noastră un luminos contur. DRAGOMIR, P. 42. ♦ Reprezentare. grafică a liniei sau suprafeței care mărginește un obiect. – Pl. și: (rar) conture (GALACTION, O. I 348, EMI­NESCU, N. 58). substantiv neutrucontur