consistoriu definitie

CONSISTÓRIU s.n. 1. Consiliu al împăraților romani. ♦ Loc unde se ținea acest consiliu. 2. Instanță judecătorească ecleziastică. ♦ Consiliu al cardinalilor, prezidat de papă. ♦ Adunare care conduce treburile religioase ale unui cult, ale unei confesiuni etc. [Pron. -riu. / < lat. consistorium – adunare, cf. fr. consistoire, germ. Konsistorium, it. consistorio]. substantiv neutruconsistoriu

CONSISTÓRIU s. n. 1. consiliu al împăraților romani. ◊ locul unde se ținea. 2. instanță judecătorească ecleziastică. ◊ consiliu al cardinalilor, prezidat de papă. ◊ adunare care conduce treburile religioase ale unui cult, ale unei confesiuni etc. (< lat. consistorium, fr. consistoire) substantiv neutruconsistoriu

*consistóriŭ n. (lat. consistorium, d. consistere, a ședea împreună). Tribunal bisericesc ortodox. Adunare de cardinali catolicĭ saŭ de preuțĭ [!] protestanțĭ. Consiliŭ religios jidănesc. V. sinedriŭ. substantiv neutruconsistoriŭ

CONSISTÓRIU, consistorii, s. n. Organ administrativ și disciplinar în conducerea unor biserici. substantiv neutruconsistoriu

consistóriu [riu pron. ryu] s. n., art. consistóriul; pl. consistórii, art. consistóriile (-ri-i-) substantiv neutruconsistoriu

consistoriu n. 1. adunare de cardinali convocați de papa în vederea unei afaceri importante; 2. adunare de preoți; 3. tribunal ecleziastic (v. dicasterie). substantiv neutruconsistoriu

CONSISTÓRIU, consistorii, s. n. 1. Adunare de cardinali convocată de papă. 2. Adunare de pastori sau de rabini. 3. Organ administrativ și disciplinar în conducerea unor biserici. – Din lat. consistorium, fr. consistoire. substantiv neutruconsistoriu