conlocuire definitie

credit rapid online ifn

CONLOCUÍRE, conlocuiri, s. f. (Înv.) Faptul de a conlocui; coabitare. – V. conlocui. substantiv femininconlocuire

CONLOCUÍRE s.f. Faptul de a conlocui. [< conlocui]. substantiv femininconlocuire

credit rapid online ifn

conlocuíre (înv.) s. f., g.-d. art. conlocuírii substantiv femininconlocuire

CONLOCUÍRE, conlocuiri, s. f. (Înv.) Faptul de a conlocui; coabitare. – V. conlocui. substantiv femininconlocuire

CONLOCUÍRE, conlomiri, s. f. Faptul de a conlocui; locuire împreună cu cineva. substantiv femininconlocuire

CONLOCUÍ, conlocuiésc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A locui împreună cu altcineva; a coabita. – Con1- + locui (după fr. cohabiter). verbconlocui

CONLOCUÍ vb. IV. intr. A locui împreună cu cineva. [< con- + locui, după fr. cohabiter]. verbconlocui

conlocuí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. conlocuiésc, imperf. 3 sg. conlocuiá; conj. prez. 3 să conlocuiáscă verbconlocui

conlocuì v. a locui la un loc cu altul. verbconlocuì

CONLOCUÍ, conlocuiesc, vb. IV. Intranz. (Înv.) A locui împreună cu altcineva; a coabita. – Con1- + locui (după fr. cohabiter). verbconlocui

CONLOCUÍ, conlocuiesc, vb. IV. Intranz. (Înve­chit) A locui împreună cu cineva. Cetățui pe care le-au găsit în ființă sau le-au clădit popoarele de gintă slavonă ce au venit, sînt acum ca la doisprezece secoli, să conlocuiască cu poporațiunea romînă. ODOBESCU, S. II 179. Dintre scrisorile mele către dînsul am găsit numai opt, rămase din întîmplare la frate-tău Iancu, cu care conlocuia la Paris la 1858. GHICA, S. 720. verbconlocui

*conlocuĭésc v. intr. (con- și locuĭesc). Locuĭesc la un loc. V. coabitez. verbconlocuĭesc

Sinonime,declinări si rime ale cuvantuluiconlocuire

conlocuire  substantiv feminin nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular conlocuire conlocuirea
plural conlocuiri conlocuirile
genitiv-dativ singular conlocuiri conlocuirii
plural conlocuiri conlocuirilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z