conjurare definitie

*conjúr, a -á v. tr. (lat. conjúro, -áre. V. jur). Rog cu insistență: te conjur să facĭ asta. Fac farmece orĭ rugăcĭunĭ ca să alung: a-l conjura pe dracu. Fig. Evit o nenorocire care amenință: a conjura furtuna. Hotărăsc serios executarea unuĭ lucru: a conjura peirea [!] dușmanilor. V. intr. Conspir, complotez: Catilina a conjurat contra republiciĭ. V. refl. Mă unesc ca să conjur. verb tranzitivconjur

CONJURÁ, conjúr, vb. I. 1. Tranz. A ruga cu stăruință; a implora. 2. Intranz. (Rar) A conspira, a unelti; a complota. – Din fr. conjurer, lat. conjurare. verb tranzitivconjura

CONJURÁ vb. I. 1. tr. A ruga stăruitor, a implora. 2. intr. (Rar) A complota, a conspira. [P.i. conjúr. / < fr. conjurer, cf. lat. coniurare]. verb tranzitivconjura

CONJURÁ vb. I. tr. a ruga stăruitor; a implora. II. intr. a complota, a conspira. (< fr. conjurer, lat. coniurare) verb tranzitivconjura

conjurá (a ~) vb., ind. prez. 3 conjúră verb tranzitivconjura

conjurà v. 1. a complota împreună: a conjura pierderea unui rival; 2. fig. a evita o nenorocire de care cineva e amenințat; 3. a abate prin mijloace supranaturale, magice; 4. a ruga cu stăruință; 5. a se uni spre a conspira. verb tranzitivconjurà

CONJURÁ, conjúr, vb. I. 1. Tranz. A ruga stăruitor; a implora. 2. Intranz. (Rar) A conspira, a unelti; a complota. – Din fr. conjurer, lat. conjurare. verb tranzitivconjura

CONJURÁ, conjúr, vb. I. 1. Tranz. A ruga cu stăruință, a implora. Vă rog, vă conjur, plecați de la fereastră. SEBASTIAN, T. 262. Conjur, nu scrie nimic nicăieri despre mine. CARAGIALE, O. VII 385. În epistola ce scriam șefului răsculării din Transilvania îl conjuram să se împace cu ungurii. GHICA, A. 175. 2. Intranz. (Rar) A conspira, a complota. verb tranzitivconjura