COMPLETÍV, -Ă adj. Care complinește, care servește drept complement. ◊ Propoziție completivă (și s.f.) = propoziție subordonată care îndeplinește față de propoziția regentă funcția de complement. [< lat. completivus, cf. fr. complétif]. adjectiv completiv
COMPLETÍV, -Ă adj. care complinește. ♦ propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție subordonată care îndeplinește funcția de complement pe lângă verbul din regentă. (< lat. completivus, fr. complétif) adjectiv completiv
*completív, -ă adj. (lat. completivus). Care servește ca complement: propozițiune completivă. adjectiv completiv
COMPLETÍV, -Ă, completivi, -e, adj. (În sintagma) Propoziție completivă (și substantivat, f.) = propoziție subordonată care are rol de complement pe lângă verbul din altă propoziție. – Din fr. complétive, lat. completivus. adjectiv completiv
completív adj. m., pl. completívi; f. completívă, pl. completíve adjectiv completiv
completiv a. care servă de complement: propoțiune completivă. adjectiv completiv
COMPLETÍVĂ, completive, adj. (În sintagma) Propoziție completivă (și substantivat, f.) = propoziție subordonată care are rol de complement pe lângă verbul din altă propoziție. – Din fr. complétive, lat. completivus. adjectiv completivă
| completiv adjectiv | masculin | feminin | |||
| nearticulat | articulat | nearticulat | articulat | ||
| nominativ-acuzativ | singular | completiv | completivul | completivă | completiva |
| plural | completivi | completivii | completive | completivele | |
| genitiv-dativ | singular | completiv | completivului | completive | completivei |
| plural | completivi | completivilor | completive | completivelor | |