coclauri definitie

cocláŭ n. și (ob.) pl. cocláurĭ (cp. cu bg. rus. kotlovina, vale închisă. V. cotlon). Est. Locurĭ prăpăstioase și neumblate: haĭtele de lupĭ pe coclaŭ (V. I. Popa, Univ. 18, Ian. 1937; 5), să horhăĭesc coclaurile (Hogaș, VR. 1909, 8, 228), coclaurile fioroase (A. Frunză, ib. 1922, 7, 80), pin [!] cele coclaurĭ (Caraivan, Neam. Rom. Lit. 2, 808), pin coclaurile munților, a umbla pe dealurĭ și coclaurĭ. V. buhazurĭ, horaiță, meleagurĭ, podgheazurĭ. substantiv neutrucoclaŭ

coclauri s. n. pl. ascunzătoare a unei bande de hoți. substantiv neutrucoclauri

cocláuri (co-cla-uri) s. n. pl. substantiv neutrucoclauri

coclaură f. Mold, loc anevoie de umblat, râpă prăpăstioasă: nu vedeți în ce păcat de coclaură trăiți AL. [Origină necunoscută]. substantiv neutrucoclaură

COCLÁURI s. n. pl. Locuri neumblate sau puțin umblate, pustii, îndepărtate; locuri prăpăstioase. [Pr.: -cla-uri] – Et. nec. substantiv neutrucoclauri

COCLÁURI s. n. pl. Locuri rîpoase, prăpăstioase, pustii, pe unde se umblă cu greutate. Cine știe dacă voi mai avea prilejul de a-ți mai face versuri de acum înainte; mini plec pe coclauri. HOGAȘ, M. N. 49. Toată noaptea am visat numai prăpăstii și coclauri. VLAHUȚĂ, O.A. II 180. Ai purtat ciubotele... și le-ai scrombăit pe la jocuri și prin toate corhanele și coclaurile. CREANGĂ, 106. ◊ E x p r. A umbla pe coclauri = a umbla haimana. substantiv neutrucoclauri