reduceri si promotii 2018
Definitie clănțănire - ce inseamna clănțănire - Dex Online

clănțănire definitie

clănțăníre s. f., g.-d. art. clănțănírii; pl. clănțăníri substantiv feminin clănțănire

CLĂNȚĂNÍRE, clănțăniri, s. f. Acțiunea de a clănțăni și rezultatul ei. – V. clănțăni. substantiv feminin clănțănire

CLĂNȚĂNÍRE, clănțăniți, s. f. Acțiunea de a clăn­țăni și rezultatul ei; zgomotul produs prin ciocnirea ritmică a dinților, a unor obiecte de metal etc. Tremura... ca varga și i-ai fi auzit clănțănirea dinților. EMINESCU, N. 110. substantiv feminin clănțănire

clănțăní vb., ind. prez. pers. 1 sg. clănțănesc / clănțăn verb clănțăni

!clănțăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. clănțănésc/ clắnțăn, imperf. 3 sg. clănțăneá; conj. prez. 3 să clănțăneáscă/să clắnțăne verb clănțăni

clănțăni, clănțănesc v. i. v. clămpăni (1.) verb clănțăni

clănțănì v. a lovi taie și des clanța ușii: l. a toca dinții în gură de frig; 2. fig. a flecări într’una; 3. a lătra ca cățeii cei mici. [Onomatopee]. verb clănțănì

CLĂNȚĂNÍ, clănțănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre oameni sau animale, de obicei întărit prin «din dinți» sau urmat de determinări cauzale) A-și ciocni dinții în mod ritmic (de frig, de frică etc.). Se sculară toate dihoniile și unde începură să răgească și să clănțănească din dinți, de te apuca fiorile morții de frică. POPESCU, B. II 22. A-nceput să tremure, clănțănind ca-n toiul frigurilor. CARAGIALE, O. III 47. Au început a clănțăni și ceilalți de frig, de sărea cămeșa de pe dînșii. CREANGĂ, P. 254. ◊ (Cu inversarea construcției) Dinții îi clănțăneau de frig. BART, E. 238. Cluceru ținea porunca domnească in mînă și dinții îi clănțăneau în gură. GHICA, S. A. 52. ◊ Tranz. (Neobișnuit) Un gust de pine cazonă, acră, îi umplu gura, clănțăni dinții în gol, oftă urmărind mai departe, cu gîndul, armata aceea fumurie. CAMILAR, N. II 140. 2. A produce un zgomot caracteristic prin lovirea ritmică a unor obiecte de metal sau de sticlă. A clănțăni din clește. □ (în forma clențăni) Marcu... purcedea, Din oțele clențănind Și din gură chiuind. ALECSANDRI, la TDRG. ◊ (Cu inversarea construcției) Gîtul șipului începu să clănțănească tare pe buzele paharului. CARAGIALE, O. I 291. ♦ A mișca repetat, cu zgomot, clanța ușii. Nanina... clănțăni și strigă și mai tare: deschideți! D. ZAMFIRESCU, la TDRG. 3. F i g. A vorbi mereu, a flecări. (în forma clențeni) Nu mai clențeni... și ieși afară! ALECSANDRI, T. I 32. ♦ Refl. reciproc. A se certa, a se sfădi. Spune-i așa papistașului, că noi n-avem știință midtă, dar slujba ne-o facem; și că nu vreau să mă clănțănesc cu el. SADO­VEANU, Z. C. 48. O luam razna prin sat și mă bucuram nespus cînd vedeam pe Moș Vîrlan clănțănindu-se cu răzeșii de pe la noi, de altfel cu toții guri foarte agere. SADOVEANU, O. A. II 104. – Prez. ind. și; clănțăn (DUMITRIU, N. 72). – Va­riante: clanțăí (NEGRUZZI, S. I 152), clențăní, clențení vb. IV. verb clănțăni

CLĂNȚĂNÍ, clănțănesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre dinți) A se ciocni unul de altul cu zgomot și în mod ritmic (de frig, de frică etc.); (despre fălcile animalelor) a trosni (la vederea sau la devorarea prăzii). 2. A produce un zgomot caracteristic prin lovirea ritmică a unor obiecte de metal sau de sticlă. ♦ A apăsa repetat, cu violență și cu zgomot de clanța unei uși. 3. Fig. (Peior.) A vorbi mult; a flecări. ♦ Refl. recipr. A se certa (ușor), a se ciorovăi. [Prez. ind. și: clắnțăn.Var.: (pop.) clențăní, clențení vb. IV] – Clanț + suf. -ăni. verb clănțăni

clănțănésc v. intr. (rut. kláncati, a. î.; sîrb. klancati, a osteni. V. clanț). Se zice despre lucrurile care fac clanț, ca bucățile de metal, dințiĭ ș. a.: foarfecele clănțănește în mîna bărbieruluĭ, dințiĭ clănțănesc de frig. Fig. Iron. Vorbesc mult și în deșert, clămpănesc. verb clănțănesc

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului clănțănire

clănțănire   nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular clănțănire clănțănirea
plural clănțăniri clănțănirile
genitiv-dativ singular clănțăniri clănțănirii
plural clănțăniri clănțănirilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z