reduceri si promotii 2018
Definitie ciumă - ce inseamna ciumă - Dex Online

ciumă definitie

cĭúmă f., pl. e (cp. cu lat. cýma, cûma [d. vgr. kýma], mugur, cĭocan de varză, de unde și alb. kimă, păr, verme [!] de apă, un fel de ulcer; vsl. bg. rus. čúma; turc. čuma; ung. csuma, csoma). Pestilență, pestă, o epidemie febrilă foarte ucigătoare. Cĭuma bubonică, cĭuma care se manifestă pin [!] buboane care se inflamează și se gangrenizează. Fig. Iron. Femeĭe foarte urîtă saŭ rea (holeră, urgie). A fi pentru uniĭ mumă, și pentru alțiĭ cĭumă, a favoriza pe uniĭ și a persecuta pe alțiĭ. Cĭuma feteĭ, V. cĭumăfaĭe. substantiv feminin cĭumă

ciúmă, -e, s.f. – 1. (med.) Boală infecțioasă foarte gravă; pestă. 2. (fig.) Persoană foarte urâtă (ALR 1969: XIX): „Tu, ciumă de miază-noapte, / După mândru nu te bate, / Că-i al meu până la moarte” (Bârlea 1924 I: 265); „Ba acee nu-i ciuma, / Că-i anume soacră-ta” (Bârlea 1924: 50). – Lat. cyma „umflătură„. substantiv feminin ciumă

ciumă f. 1. boală contagioasă și epidemică, care se manifestă prin bube sau umflături în părțile delicate ale corpului; 2. personificarea boalei (în tradițiunile populare): baba Ciuma cea păgână Pop.; 3. fig. fată sau femeie peste măsură de urîtă, ceva nesuferit sau urgisit. [Slav. ČUMA]. substantiv feminin ciumă

ciúmă (ciúme), s. f.1. Plagă a porumbului. – 2. Laur. – 3. Boală infecțioasă epidermică foarte gravă. – 4. Monstru din mitologia populară care personifica ciuma. – 5. Plagă, calamitate. – Mr. țumă, megl. ciumă. Probabil lat. cyma, din gr. ϰυμα (Pușcariu 330; Pușcariu, Lat. ti, 60; Pușcariu, Conv. Lit. XXXVII, 600; Berneker 163; Capidan, Dacor., III, 142; Diculescu, Elementele, 477; Bologa, Dacor., IV, 962; DAR). Forma lat. vulg. ciuma, punct de plecare al fonetismului rom. apare în glose tîrzii, cf. sp. cima, „vîrf, culme”, esquilmar „a stoarce, a secătui” (Corominas, Anales Inst. Ling., II, 128). De la sensul primitiv, de „tumoare, umflătură”, evoluția sensului se explică prin simptomele bolii, cf. peste bubónica „ciumă bubonică” și mr. pănucl’ă „tumoare” și „ciumă”. Rezultatul normal ar fi trebuit să fie, se pare, *cimă; u ar fi în acest caz secundar ca în bucium. Este cuvînt care apare aproape în toate limbile din estul Europei (alb. kjimë „abces”, tc. çuma „ciumă”, bg., sb., rus. čuma, rut., pol. dzuma, mag. csoma, csuma, toate cu sensul de „ciumă”); cf. și it. cima, fr. cime, sp. cima, cu sens diferit. Toate limbile în care apare sensul de „ciumă” par a indica un împrumut din rom., cu atît mai mult cu cît cuvîntul nu se explică prin mijloace interne ale nici uneia din limbile interesate (cf. Berneker; Capidan, Dacor., III, 142). Totuși, s-a propus un etimon sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 53 și Lexicon, 1128; Cihac, II, 58), bg. (Conev 94), alb. (Philippide, II, 639), tc. (Mladenov 689). Der. ciumat (var. ciumaș, ciumos), adj. (pestifer; ciumat, bolnav de ciumă); ciumar, s. m. (laur), pe care Diculescu, Elementele, 485 îl apropie de gr. ϰυμάριον, dar care ar putea fi der. în cadrul rom.; ciuma, vb. (a îmbolnăvi de ciumă; despre fructe, a se strica); ciumăfaie, s. f. (laur), a cărui a doua parte nu a fost explicată satisfăcător, și care se mai numește, probabil prin etimologie populară, ciuma fetei (Cihac, II, 491, pleacă în mod eronat de la mag. csuda „minune” și fa „copac”; Diculescu, Elementele, 485 de la cimă, cu suf. gr. ϰαφος; și DAR sugerează o legătură cu mag. csudafa „laur”). substantiv feminin ciumă

ciúmă s. f., g.-d. art. ciúmei; pl. ciúme substantiv feminin ciumă

CIÚMĂ, ciume, s. f. 1. Boală infecțioasă și epidemică foarte gravă, caracterizată prin febră mare, diaree, delir, tumefacții ale ganglionilor etc.; pestă. 2. Fig. Persoană foarte urâtă (și foarte rea). 3. Fig. Mizerie, năpastă, nenorocire mare. ◊ Ciumă brună = nazism; fascism. 4. Compus: ciuma-apelor = plantă erbacee acvatică cu tulpina lungă, subțire, ramificată, care se fixează prin rădăcini pe fundul apelor (Elodea canadensis).Lat. cyma „umflătură”. substantiv feminin ciumă

CIÚMĂ, ciume, s. f. 1. Boală epidemică foarte primej­dioasă și foarte contagioasă (luînd altădată proporții catastrofale), produsă ds un bacii specific și caracterizată prin manifestări pe piele, prin inflamarea ganglionilor etc.; pestă. S-a răspîndit vorba că a izbucnit ciuma pe bord. BART, E. 274. Țipenie de om nu le deschidea ușa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii. CREANGĂ, P. 73. ◊ (În imprecații) Și-apoi de ce nu m-ați sculat? mînca-v-ar ciuma să vă mănînce! CREANGĂ, P. 11. ◊ Ciuma lui Caragea = epidemie care a bîntuit în țara noastră la începutul secolului al XlX-lea (sub domnia lui Caragea). A fost în multe rînduri ciumă în țară, dar analele Romîniei nu pomenesc de o boală mai grozavă decît ciuma lui Caragea. GHICA, S. 29. Ciumă bubonică v. b u b o n i c ă. 2. Fig. Persoană urîtă la înfățișare, rea la fire, nesuferită. Am o ciumă de muiere, De toată lumea mă teme. HODOS, P. P. 196. Pentru unii mumă, iar pentru alții ciumă, se spune despre cei ce favorizează pe unii și se poartă rău cu alții. 3. Fig. Mizerie, pacoste, năpastă, nenorocire mare. Această ciumă-n lume și aceste creaturi Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară. EMINESCU, O. I 151. substantiv feminin ciumă

Tănase (de ciumă) m. sărbătoare băbească ce cade la 18 Ian. și pe care țărănii o țin ca să fie feriți de ciumă. [Cuviosul Atanasie și Chiril]. substantiv feminin tănase

ciúma-ápelor (plantă) s. f. art., g.-d. art. ciúmei-ápelor substantiv feminin ciumaapelor

brádul-ciúmei (jneapăn) s. m. art. substantiv feminin bradulciumei

!rădăcína-ciúmei (plantă) s. f. art., g.-d. art. rădăcínii-ciúmei substantiv feminin rădăcinaciumei

pentru unii mumă, pentru alții ciumă expr. (pop.) care este părtinitor în relațiile cu oamenii. substantiv feminin pentruuniimumă

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului ciumă

ciumă   nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular ciu ciuma
plural ciume ciumele
genitiv-dativ singular ciume ciumei
plural ciume ciumelor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z