cĭul, -ă adj., pl. m. lĭ (sîrb. čula, čulav, cu urechile micĭ. V. cĭulesc. Cu urechile micĭ: oaĭe cĭulă. C´o ureche retezată: cal cĭul. adjectivcĭul
ciul a. 1. cu urechile scurte sau rotunjite (vorbind de oi); 2. se zice (în Vlașca) de boul căruia-i lipsește un corn. [Serb. ČULA]. adjectivciul
ciul1 (reg.) adj. m., pl. ciuli; f. ciúlă, pl. ciúle adjectivciul
CIUL, -Ă, ciuli, -e, adj. (Reg.; despre animale) Care are urechile anormal de mici; care care urechile sfâșiate, rupte; căruia îi lipsește o ureche sau ambele urechi, un corn sau ambele coarne. – Et. nec. adjectivciul
ciulí, ciulesc, vb. tranz. – 1. A se apleca, a se ghemui; a se ascunde (Lenghel 1979). 2. (despre animal) A ține urechile ridicate (pentru a-și încorda auzul). – Din srb. čuljiti (DEX). verb tranzitivciuli
ciulí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ciulésc, imperf. 3 sg. ciuleá; conj. prez. 3 să ciuleáscă verb tranzitivciuli
ciulì v. a ținea urechile drept în sus (vorbind de cai, măgari și catâri). [Serb. ČULITI]. verb tranzitivciulì
CIULÍ, ciulesc, vb. IV. Tranz. 1. (Despre animale) A ridica urechile ținându-le drept în sus (pentru a-și încorda auzul). 2. Fig. (Despre oameni) A-și încorda auzul pentru a desluși un zgomot, a asculta cu atenția încordată. – Cf. sb. čuljiti. verb tranzitivciuli
CIULÍ, ciulesc, vb. IV. Tranz. (Urmat de determinarea « urechea » sau « urechile ») 1. (Despre animale) A ridica urechile, ținîndu-le drept în sus (ca semn de încordare a auzului); a asculta cu luare-aminte (presimțind o primejdie). Caii sforăiau, suflau greu, mișcind urechile ciulite, fremătătoare. DUMITRIU, V. L. 8. Caii, la o parte, sfârșiseră mîncarea de dimineață și stăteau cu urechile ciulite, ascultând zvonul depărtărilor. SADOVEANU, O. VI 43. Tărcuș se așeză iar de-a dreptul pe pămînt. După o clipă își ciuli urechile. SADOVEANU, P. M. 147. În creștetul pădurii... ciulea urechile un lup. GALACTION, O. I 269. [Măgarul] ciuli urechile și, fluturând din cap, se depărtă. VLAHUȚĂ, O. A. 88. Au început să sforăie caii și să-și ciulească urechile. CARAGIALE, 0. III 102. ◊ (Rar, fără determinări) [Cîinele] zărește o clipă pe Sanda, se oprește, ridică capid, ciulește și începe a scheauna încet. SLAVICI, N. I 34. 2. (Despre oameni) A-și încorda auzul pentru a desluși un zgomot (îndepărtat), pentru a asculta cu luare-aminte. [Lumea] se înghesuise ciorchine și iși ciulea urechile. PAS, L. I 142. Copiii se joacă și tu pîndești vorba, cu urechile ciulite. DELAVRANCEA, S. 264. verb tranzitivciuli
ciulí (-lésc, – ít), vb. – 1. A (se) ghemui, a (se) încolăci. – 2. Despre cai și animale în general, a ridica urechile ținîndu-le drept în sus. – 3. A-și încorda auzul. – 4. A tăia urechile. – 5. (Maram.) A rotunji extremitatea unui trunchi. – Mr. ciulescu, ciulire. Este var. redusă de la ciuciuli „a (se) ghemui”, cum demonstrează identitatea de sensuri. Pentru posibilitatea acestei reduceri, cf. ciuciulean, „zbîrciog, ciupercă”, cu var. ciulean. Autorilor DAR le-a scăpat probabil acestă explicație, în ciuda var. ciuciuli, ciuciula, ciucela, pe care le citează, deoarece dicționarele nu cunosc sensul 1, care este totuși curent de la Budai-Deleanu (lupul flămînd care sub deasă tufă ciulit pe pîntece zace) pînă la V. Voiculescu (l-am găsit dimineața ciulit lîngă un trunchi). Tot DAR cunoaște vb. ciuli, „a (se) ghemui” dar îl citează separat, ca var. de la aciua, ceea ce nu pare posibil. Sînt puțin probabile der. din sb. čuliti (Cihac, II, 58) sau din lat. *ciullire, gr. ϰυλλῶ „a răsuci” (Philippide, Bausteine, 54; Pascu, I, 193). Der. ciul, adj. (cu urechile tăiate), mr. ciul, deverbal de la cuvîntul anterior, ca mototol de la mototoli. După altă opinie (Pascu, I, 193; Diculescu, 428; DAR; Pușcariu, Lr., 260), din gr. ϰύλλος „tăiat”. Este cuvînt care apare în bg. čul „cu urechie tăiate” sau „cu urechi mici”, sb. čule „cu urechi mici”,, mag. csul(y)a „cu urechile tăiate”, toate împrumuturi probabile din rom. (după Cihac, rom. ar proveni din sb.). Ciulei, s. m. (nume de cîine; Ceratocarpus arenaria); ciuliu, s. m. (ciot de creangă). verb tranzitivciuli
cĭulésc v. tr. (nsl. čuliti, sîrb. ćuliti, id. V. cĭul). Se zice despre caĭ și alte animale care întorc urechile înainte (orĭ și´napoĭ) cînd aud un zgomot neobișnuit. Fig. Fam. Ascult cu atențiune: cĭulițĭ urechile, măĭ! Mă răsucesc (mă cĭucĭulețesc), vorbind de frunze cînd e arșiță. Mold. sud. Se zice despre poame cînd încep să se coacă. V. pîrguĭesc. verb tranzitivcĭulesc
ciuli verb tranzitiv | infinitiv | infinitiv lung | participiu | gerunziu | imperativ pers. a II-a | ||
(a)ciuli | ciulire | ciulit | ciulind | singular | plural | ||
ciulind | ciuliți | ||||||
numărul | persoana | prezent | conjunctiv prezent | imperfect | perfect simplu | mai mult ca perfect | |
singular | I (eu) | ciulesc | (să)ciulesc | ciuleam | ciulii | ciulisem | |
a II-a (tu) | ciulești | (să)ciulești | ciuleai | ciuliși | ciuliseși | ||
a III-a (el, ea) | ciulește | (să)ciuleai | ciulea | ciuli | ciulise | ||
plural | I (noi) | ciulim | (să)ciulim | ciuleam | ciulirăm | ciuliserăm | |
a II-a (voi) | ciuliți | (să)ciuliți | ciuleați | ciulirăți | ciuliserăți | ||
a III-a (ei, ele) | ciulesc | (să)ciulească | ciuleau | ciuliră | ciuliseră |