ciucur definitie

CIÚCUR s. m. v. ciucure. substantiv masculinciucur

CIÚCUR s. m. v. ciucure. substantiv masculinciucur

cĭúcure m. (cp. cu cĭuf și țurțure. D. rom. vine bg. kičor și ung. csukor, fundă, cĭucure. V. chicĭură. Cp. cu vĭezure ș. a.). Vest. Canaf, motocel, snop de fire de ață. Adv. Grămadă, îmbulzițĭ: caliciĭ cĭucure la pomană. Est. (cĭucur). Cĭorchină, strugure fără bobițe. Adv. Ne trezim plinĭ cĭucur de rîĭe căprească (Cr.), foarte plinĭ de rîĭe. V. soroacă. substantiv masculincĭucure

CIÚCURE, ciucuri, s. m. 1. Ornament făcut dintr-o împletitură sau dintr-un mănunchi de fire, cu care se împodobesc marginile unui covor, ale unei draperii, unui obiect de îmbrăcăminte etc. ◊ Loc. adj. și adv. (Plin) ciucure (de... sau cu...) = (încărcat) până la refuz (de... sau cu... ). 2. (Rar) Țurțur de gheață. ♦ (La pl.; urmat de determinări) Ornamente de cristal sau de sticlă care atârnă de marginile candelabrelor sau ale lămpilor. [Var.: ciúcur s. m.] – Cf. lat. cicculum (= ciccum „ciorchine”). substantiv masculinciucure