reduceri si promotii 2018
Definitie cioc - ce inseamna cioc - Dex Online

cioc definitie

cioc interj. – Poc, boc; imită zgomotul produs de o lovitură ritmică sau cel puțin repetată. Se folosește de obicei cu duplicare cioc, cioc, sau alternanța cioc, boc, cioc, poc.Mr. cioc. Creație expresivă, ca boc, toc, poc, coincide cu alte formații de același tip, cf. rus. čok „zgomot produs de o izbitură”, de unde čokatsĭa „a ciocni paharele închinînd”, it. ciocco, fr. choc, sp. choque, etc. Cf. Schuchardt, ZRPh., XV, 104; Berneker 159. Der. cioc, s. n. (plisc, clonț; fam., gură; vîrf, capăt; pinten; barbișon; mînerul cleștelui; parte încovoiată a mai multor instrumente; cîrlig, pană de încondeiat ouăle de Paști; suviță, cîrlionț; Arg., înșelăciune, cursă), al cărui sens fundamental se explică prin zgomotul pe care îl produce ciocul, mai cu seamă atunci cînd păsările de curte își caută hrana, cf. mr. cioc „cioc”, megl. cioc „ciocan”, alb. čok „cioc”. S-au căutat, pentru acest cuvînt, origini în afara limbii rom.: un ciop, care ar proveni din pol. dziob, ceh. djob, rus. zob „gușă” (Cihac, II, 53); alb. čok (Meyer 448; Pușcariu, Lr.,, 265); lat. *tiucus, din gr. τύϰος (Philippide, Bausteine, 56; Philippide, II, 705; Pascu, I, 192). Totuși nu este necesar să se caute atît de departe, deoarece în sl. au fost foarte productive rădăcinile čok-, čuk-, čikati „a lovi”; însă este mai potrivită posibilitatea unei creații spontane a rom., cf. Rosetti, II, 114. Ciocancă, s. f. (cîrlig, cange), poate fi un amestec de la cioc și cange (DAR). Ciocot, s. n. (ciucure; titirezul morii de grîu). – Der. ciocoti, vb. (despre păsări, a-și căuta hrana; despre animale, a mînca; a face zgomot mîncînd; a face zgomot lucrînd); der de la cioc, ca bocoti de la boc; ciocotniță, s. f. (vorbăreț, gureș; parazit, linge-blide, pomanagiu), cf. ciocoi; ciocotniți, vb. (înv., a trăi ca un parazit). Ciocoroi, s. n. (cîrlig, cange). Ciuc, s. n. (tîrnăcop), cf. bg. čuk „ciocan”. – Der. ciuceu, s. n. (Trans., secure). Cf. cioacă, ciocălău, ciocan, ciocni, ciochină, ciorchină, ciocîrlan, ciucă, ciucure. substantiv neutru cioc

2) cĭoc, interj. care arată sunetu uneĭ cĭocnirĭ încete, ca între pahare, la ușa cuĭva ș. a. V. cĭoc 1, boc, poc, toc. substantiv neutru cĭoc

1) cĭoc n., pl. urĭ (mrom. cĭoc, cĭocan, d. cĭoc 2 și înrudit cu cĭocan, cĭocnesc, cĭocoĭ, cĭoplesc, cĭucă, cĭugulesc, cĭupesc, cĭunt, țață ș. a., precum și cu rus. čok, cĭocnire de pahare; bg. čuk, cĭocnire, čovka, cĭoc, plisc; alb. čok, plisc, it. ciocco, butuc, ung. csók, sărutare; fr. choc, sp. choque, ol. schok, cĭocnire). Vest și sud. Plisc, gura păsărilor. Lovitură de cĭoc: ĭ-a tras un cĭoc. Apă cît ĭa pasărea o dată [!] cu cĭocu: un cĭoc de apă. Fam. Bot, sărutare (ung. csók). Păru barbeĭ lăsat neras numaĭ la bărbie (cum îl purta Napoleon III și Cuza): a purta cĭoc saŭ barba în cĭoc. Botu corăbiiĭ. Cĭocu berzeĭ, greghetin. V. tic 1. substantiv neutru cĭoc

cioc1/cioc-cióc interj. substantiv neutru cioc

cioc2 s. n., pl. ciócuri substantiv neutru cioc

cioc n. 1. partea răsărită și cărnoasă ce servă de gură păsărilor; ciocul barzei Bot. greghetin; 2. cât se poate îmbuca cu ciocul: un cioc de apă; 3. părul bărbiei lăsat neras: barbă în cioc; 4. partea dinainte a corăbiei. [Alban. ČOK]. substantiv neutru cioc

cioc! int. care reproduce sgomotul lovirii cu ciocanul. substantiv neutru cioc

CIOC1 interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul produs de lovituri (repetate) într-un obiect sau într-un material dur. – Onomatopee. substantiv neutru cioc

CIOC1 interj. (De obicei repetat sau în combinație cu alte cuvinte onomatopeice) Onomatopee care imită zgomotul produs de lovituri puternice într-un obiect sau material tare. Ciocănașul bate mereu, se duce, se șterge din ochii mei, De-abia se mai aude, departe: Cioc! Cioc! Cioc! GÎRLEANU, L. 14. Moșul cioc-boc, cioc-boc, pînă dădu de buzele cazanului. DELAVRANCEA, S. 249. «Stă apa-n loc»?Ba vine.-Ei! acum cioc-poc, Și roata se-nvîrtește. COȘBUC, P. I 272. substantiv neutru cioc

CIOC2, ciocuri, s. n. 1. Partea anterioară, terminală, lunguiață și cornoasă a capului păsărilor, care înlocuiește sistemul dentar; plisc, clonț. ♦ Cantitatea de lichid sau de hrană care încape o dată în cioc (1). ♦ Fig. Gură a omului. 2. Parte sau prelungire ascuțită a unor obiecte; capăt, vârf (ascuțit). 3. Barbișon, țăcălie. ◊ Expr. (Arg.) A pune ciocuri = a minți sau a deforma realitatea. 4. Compuse: ciocul-berzei = plantă erbacee cu frunzele păroase, adânc crestate și cu flori violete-purpurii (Geranium pratense); ciocul-cucoarei = mică plantă erbacee cu tulpina păroasă întinsă pe pământ, cu frunze compuse, flori roșii, roz sau albe și fructe lungi, asemănătoare cu un cioc (Erodium cicutarium); cioc-întors = pasăre călătoare cu penajul alb pătat cu negru, cu ciocul lung, subțire și ușor arcuit în sus, cu picioarele înalte (Recurvirostra avosetta); cioc-de-papagal = formație osoasă în zona marginală a vertebrelor. – Cf. alb. čok, rom. cioc1. substantiv neutru cioc

CIOC2, ciocuri, s. n. 1. Partea anterioară, lunguiață și cornoasă, a gurii păsărilor; plisc, clonț. Cucoșul... începe a trînti cu ciocul în geamuri și a zice: Cucurigu! CREANGĂ, P. 66. Cum nu sîntem două pasări, Sub o strașină de stuf, Cioc în cioc să stăm alături Într-un cuib numai de puf! EMINESCU, O. IV 369. ◊ (Poetic) Cu ciocul spintec pînza-albastră [a cerului]. BENIUC, V. 11. ◊ Com­pus: cioc-de-papagal = modificare osoasă patologică, în formă de cioc de papagal, a apofizelor transverse ale vertebrelor. V. spondiloză. ♦ Cantitatea de lichid sau de hrană care încape în cioc; înghițitură. V. gură. Corbule, corbule, pasăre cernită, adu-mi tu mie un cioc de apă! ISPIRESCU, L. 223. ♦ (Peiorativ) Gură. Tacă-ți ciocul! ALECSANDRI, T. 660. 2. Partea dinainte, ascuțită, a unui obiect; capăt, vîrf. Vasele ciocul spre larguri îl au. COȘBUC, AE. 105. ♦ Parte ascuțită la buza unor vase, făcută pentru a. putea turna ușor lichidul din vas. Ciocul ibricului.Au luat din mîinile robilor una un lighean de aur, alta o cană cu cioc, tot de aur. CARAGIALE, O. III 73. 3. Barbă mică și (puțin) ascuțită; barbișon, țăcălie. Un domn gras, cu cioc, a stat înăuntru peste o oră. CAMIL PETRESCU, U. N. 67. Un bătrîn bondoc, cu mustăți furate, lungi și albe, cu cioc de general. DELAVRANCEA, la TDRG. substantiv neutru cioc

ciocu’ mic și pasul mare expr. (adol.) taci și pleacă! substantiv neutru ciocu

ciocu’ mic expr. (vulg.) taci!, liniște!, gura! substantiv neutru ciocu

ciocu’ mic și jocul de glezne expr. (mil.) executați ordinul fără comentarii! substantiv neutru ciocu

cĭóc-bóc, interj. care arată sunetu repetat al cĭocanuluĭ saŭ al altor corpurĭ izbitoare. Cînd e maĭ prelung, se zice cĭóca-bóca (cp. cu ung. csonká-bonka, cĭung). De unde să știe el ce-ĭ cĭoca-boca, de unde să știe el cum să procedeze în asemenea afacere? substantiv neutru cĭocboc

cioc-bóc/cioc-póc interj. substantiv neutru ciocboc

cioc-póc v. cioc-bóc substantiv neutru ciocpoc

cioc-boc int. care imită sgomotul loviturilor ciocanului. [Onomatopee]. substantiv neutru ciocboc

cioc-cióc v. cioc1 substantiv neutru cioccioc

greghécĭ m., pl. tot așa, și greghetin m. (bg. gergečĭ, biban. Cp. cu brighecĭ). O plantă erbacee geraniacee, numită și cĭocu berzeĭ (vest) și pliscu cucoareĭ (est), săgețică (Bucov.), ĭar în bot. geránium praténse cu varietatea eródium cicutárium. substantiv neutru greghecĭ

a face ciocu’ mic expr. (mil.) a tăcea din gură (în fața superiorilor). substantiv neutru afaceciocu

cioc-întórs (pasăre) s. m. substantiv neutru ciocîntors

fraier coclit / cu cioc expr. om prost la culme. substantiv neutru fraiercoclit

!ciócul-bérzei (plantă) s. m. art. substantiv neutru cioculberzei

!ciócul-cocórului/ciócul-cucoárei (plantă) s. m. art. substantiv neutru cioculcocorului

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului cioc

cioc   substantiv neutru nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular cioc ciocul
plural ciocuri ciocurile
genitiv-dativ singular cioc ciocului
plural ciocuri ciocurilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z