ciob definitie

ciob (cióburi), s..n. – Fragment, hîrb, bucată dintr-un vas de lut, sticlă sau porțelan. Tc. çob (Roesler 608; Șeineanu, II, 128). DAR respinge această der., bazîndu-se pe extinderea geografică a cuvîntului și pe absența sa din dialecte. Cuvîntul apare și în per.; ar putea proveni din cuman. ceea ce ar explica mai bine extinderea ariei sale. După Cihac, II, 135, din pol. csop. Der. cioabă, s. f. (pipă de lut; vas inutil); ciobăi (var. ciobi), vb. (a sparge, a face bucăți). substantiv neutruciob

cĭob n., pl. urĭ (turc. pers. čob, čop, așchie, surcică). Vest. Hîrb, sfărmătură dintr´un vas. V. zob. substantiv neutrucĭob

ciob s. n., pl. cióburi substantiv neutruciob

ciob n. 1. bucată spartă de sticlă, de oală; 2. vas învechit și stricat în parte: amândoi mâncați dintr’un ciob PANN. [Turc. ČOB]. substantiv neutruciob

CIOB, cioburi, s. n. Bucată, fragment dintr-un obiect de sticlă, de faianță, de lut etc. spart; hârb. – Cf. tc. ç ö p. substantiv neutruciob

CIOB, cioburi, s. n. Bucată, fragment dintr-un obiect (mai ales vas) de sticlă, de faianță, de lut etc. spart; hîrb. Gheorghe Petrescu... așezase la îndemînăi batista udă și, tot potrivind în fel și chip un ciob de oglindă, întindea cu încăpățînare cînd pielea pomeților către barbă, cînd sprîncenele către creștet. GALAN, Z. R. 157. Junghiuri ascuțite îi tăiau, ca niște cioburi de sticlă, prin toate încheieturile. VLAHUȚĂ, la TDRG. Mai toate vasele de la Piscul-Crăsani sînt reduse în cioburi. ODOBESCU, S. II 273. Rîde ciobul de oala spartă v. o a l ă. ◊ (Poetic) Minerii noștri harnici de pe Jii Fărîmă muntele în cioburi mărunte. DEȘLIU, 46. substantiv neutruciob