chilím (chilímuri), s..n – Covor, scoarță. – Mr. chilime. Tc. kilim (Miklosich, Türk. Elem., II, 111; Șeineanu, II, 111; Berneker 503; Lokotsch 1176; Ronzevalle 147; Vasmer 557), cf. ngr. ϰιλίμι, alb. kjilim, bg., rus., pol. kilim, sb. ćilim, rut. kylym. substantiv neutru chilim
CHILÍM, chilimuri, s. n. 1. Covor (turcesc) cu două fețe; scoarță înflorată. 2. Broderie făcută cu lână sau cu mătase pe etamină. – Tc. kilim. substantiv neutru chilim
chilím n., pl. urĭ (turc. pers. kilim; ngr. kilími, bg. rut. ung. kilim). Vechĭ. Rar azĭ. Țol, scoarță, covor țărănesc. substantiv neutru chilim
chilím (pop.) s. n., pl. chilímuri substantiv neutru chilim
chilim n. covor țărănesc cu două fețe: chilim de Țarigrad FIL. [Turc. KILIM]. substantiv neutru chilim
CHILÍM, chilimuri, s. n. (Pop.) 1. Covor (turcesc) cu două fețe; scoarță înflorată. 2. Un fel de broderie făcută cu fire de lână sau de mătase pe etamină sau pe canava. – Din tc. kilim. substantiv neutru chilim
CHILÍM, chilimuri, s. n. 1. Covor (turcesc) cu două fețe; scoarță înflorată. A crescut sub ochii noștri. A învățat să facă chilimuri și covoare. VLAHUȚĂ, O. A. II 291. Stăpînul casei... a chemat pe jupîneasa bătrînă... a poftit-o să șază jos pe chilim, iar el, de pe divan, trăgînd ciubuc, s-a apucat a-i povesti. CARAGIALE, O. III 29. ◊ (Poetic) S-așternem soarelui chilim, Să ne pășească-n casă. TOMA, V. 484. 2. Un fel de broderie făcută cu lînă sau cu mătase groasă, colorată, pe etamină. – Variantă: (2) chelím s. n. substantiv neutru chilim
chilim substantiv neutru | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | chilim | chilimul |
plural | chilimuri | chilimurile | |
genitiv-dativ | singular | chilim | chilimului |
plural | chilimuri | chilimurilor |