ceresc definitie

CERÉSC, -EÁSCĂ, cerești, adj. 1. Care ține de bolta cerului, privitor la bolta cerului, care se află pe cer. 2. (În concepțiile religioase) Care se crede că ar veni din cer. 3. Ca cerul. 4. Fig. Fermecător, minunat. – Din cer² + suf. -esc. adjectivceresc

cerésc, -eáscă adj. Al ceruluĭ: corp ceresc, bolta cerească. Divin: bunătate cerească. Tatăl ceresc, Dumnezeŭ. Spirite cereștĭ, care locuĭesc în raĭ. Imperiu ceresc, China. adjectivceresc

cerésc adj. m., f. cereáscă; pl. m. și f. ceréști adjectivceresc

ceresc a. 1. ce ține de cer: boltă cerească; Imperiu ceresc, China; 2. care vine din cer, vrednic de locașul fericiților: bunătate cerească, voce cerească. adjectivceresc

CERÉSC, -EÁSCĂ, cerești, adj. 1. Care ține de bolta cerului², care se află pe cer², privitor la bolta cerului². 2. (Rel.) Care vine din cer² (3); dumnezeiesc, divin. 3. Ca cerul² (1). 4. Fig. Fermecător, minunat. – Cer² + suf. -esc. adjectivceresc

CERÉSC, -EÁSCĂ, cerești, adj. 1. Care se află pe bolta cerului, care ține de bolta cerului. Corp ceresc. ▭ Cu fruntea-n țarină plîngînd azi ne vezi Din slavă, cerescule soare. GOGA, P. 57. Vezi printr-a nopții stele ce rază luminoasă Revarsă-n a sa cale luceafărul ceresc ? ALECSAN­DRI, P. I 136. Omule... Te bizuiești să afli înuntrul pe dinafară Și să însemnezi și pravili pe-a mișcărei cerești cale. CONACHI, P. 276. 2. (În concepțiile religioase) Care se crede că ar veni din cer (considerat ca lăcaș al divinității). Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească întru împărăția cerească. CREANGĂ, 22. An noul Aștept minunea-ți ca o cerească lege. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ Oștile (sau cetele) cerești = îngerii, cetele îngerești. 3. Ca cerul. Pielea avea o albeață de sidef, părul de aur, ochii albaștri vii, de-o seninătate cerească. BART,375. 4. Fig. Fermecător, minunat. Și-apoi, cu un sărut, să-nchid anume Cereștii ochi, și-n ei, vrăjita lume. TOMA,V. 126. Eliza e viața ce toate-nsuflețește; Zîmbirea-i e cerească, privirea ei, amor. ALEXANDRESCU, M. 106. adjectivceresc

Imperiu n. Imperiul Roman, fundat de August (29 a. Cr.), fu împărțit la moartea lui Teodosiu (395) în două: Imperiul de Occident, distrus de barbari (476) și Imperiul de Orient (bizantin), subzistă până la luarea Constantinopolii de Turci (1453); Imperiul romano-germanic (sfântul), fundat de Otton (962), încetă de a mai exista cu abdicarea împăratului austriac Francisc II (1806) și fu reconstituit de regele Prusiei Wilhelm III; Imperiul latin, fundat la Constantinopole în 1204 de Balduin de Flandra, căpetenia cruciaților, fu distrus în 1261; Imperiul româno-bulgar, Stat format în sec. XII prin unirea Vlahilor cu Bulgarii: el susținu lupte numeroase cu imperiul bizantin și atinse culmea cu împăratul Ioanițiu; decăzând după moartea acestuia, imperiul româno-bulgar continuă a subzista până la bătălia dela Cossova (1339). Imperiul Ceresc, numele ce Chinezii dau țării lor. adjectivimperiu