Alege sensul dorit: cerc - substantiv neutru cerc - verb tranzitiv

cerc definitie

cerc (cércuri), s. n.1. Figură geometrică formată din mulțimea tuturor punctelor egal depărtate de un punct fix. – 2. Belciug, inel. – 3. Inel de întărire, fretă. – 4. Crup de oameni, cenaclu. – 5. Oțel pentru arcuri. – 6. Nuia în formă circulară. – 7. (Arg.) Inel, bijuterie. – 8. Cîmp, domeniu, sferă. – Mr. (țerkl’u), megl. țerc. Lat. cĭrcus (Pușcariu 341; Candrea-Dens., 309; REW 1948; DAR); cf. alb. kjiark (Meyer 20; Philippide, II, 637), it., sp., port. cerco. Mr. provine din it. cerchio. Cf. cearcăn, cercel.Der. cercui, vb. (a lega, a strînge cu cercuri; a înconjura, a cuprinde într-un cerc; a pune șaibe; a (se) aranja în cerc; a fixa vița cu araci); cercuitor, s. m. (dogar); cercuit (var. cercuială, cercuitură), s. n. (operație ce constă în a lega vița pentru a o fixa pe araci); încercui, vb. (a înconjura, a cuprinde într-un cerc); cercuriu, adj. (miel cu coarnele rotunjite în formă de cerc). substantiv neutru cerc

-CERC v. cerco-. substantiv neutru cerc

-CÉRC2 elem. cerco-. substantiv neutru cerc

CÉRC1 s. n. 1. curbă plană închisă la distanță egală față de centru. 2. figură, linie, mișcare în formă de cerc (1). 3. grup de persoane legate între ele prin idei, convingeri, preocupări sau interese comune. 4. limită, întindere. (< lat. circus, după fr. cercle) substantiv neutru cerc

CERC, cercuri, s. n. I. 1. Suprafață limitată de o circumferință; linie curbă închisă care mărginește o astfel de suprafață; circumferință. ◊ Cerc polar = fiecare dintre cele două linii închipuite pe globul pământului, paralele cu ecuatorul și situate la 66 grade și 30 de minute la nord sau la sud de acesta. Cerc diurn = cerc descris de aștri în mișcarea lor aparentă, zilnică, în jurul pământului. 2. Figură, desen, linie sau mișcare în formă de inel sau de roată. ◊ Loc. adv. În cerc = circular. ♦ Cerc vicios = greșeală de logică constând în faptul că o teză este aparent demonstrată cu ajutorul alteia, care trebuie să fie ea însăși demonstrată cu ajutorul primei. 3. Linie în formă de arc. 4. Fig. Sferă, întindere, cuprins, limită (de cunoștințe, de atribuții, de ocupații etc.). II. Nume dat unor obiecte de lemn, de metal etc. în formă de linie circulară. 1. Bandă subțire de fier sau de lemn care înconjură un butoi pentru consolidarea doagelor. 2. Bandă subțire (de metal) cu care se consolidează un cufăr, un geamantan etc. 3. Șină de fir fixată în jurul roților de lemn ale vehiculelor, pentru a consolida obezile și a servi ca piesă de uzură la rulare. 4. Obiect de lemn de formă circulară, pe care îl rostogolesc copiii lovindu-l cu un bețișor. 5. (Înv.) Diademă. III. Disc gradat, întrebuințat la unele instrumente de măsură pentru măsurarea unghiurilor. Cerc de busolă. IV. 1. Grup de oameni legați între ei prin interese comune și gravitând în jurul unui punct central. ♦ Grup de oameni legați între ei prin preocupări, convingeri, idei etc. comune, de obicei cu scop instructiv-educativ. 2. Grup de oameni uniți între ei prin legături de rudenie sau de prietenie și care se frecventează des. ◊ Lume. Trăind în cercul vostru strâmt, Norocul vă petrece (EMINESCU). – Lat. circus. substantiv neutru cerc

1) cerc n., pl. urĭ (lat. cĭrcus, it. sp. pg. cerco. V. țarc). Suprafață plană limitată de o circumferență [!]. Circumferența însășĭ: a descrie un cerc. Circumferență, cingătoare de lemn orĭ de fer [!] cu care se leagă doagele butoĭuluĭ. Fig. Reuniune, adunare: cerc numeros. Întindere, limite: cercu științeĭ omeneștĭ. Cerc vițios, raționament defectuos care ar trebuĭ maĭ întîĭ să probeze ceĭa ce servește a proba, cum ar fi: opiu adoarme fiind-că are proprietatea somniferă. În cerc, circular, în formă de cerc. Cerc de butuc, cerc care leagă doŭă catargurĭ, doŭă grinzĭ. substantiv neutru cerc

cerc s. n., pl. cércuri substantiv neutru cerc

cerc n. l. Geom. suprafață plană mărginită, de o circumferință; 2. cerc de lemn sau de fier cu care se leagă buțile; 3. fig. întindere, limită: cercul cunoștințelor noastre; 4. asociațiune ai cării membri se reunesc spre a juca, conversa sau citi: cerc militar; 5. cerc vițios, raționament defectuos în care se ia drept probă ceea ce trebuia probat. (Ex, opiul adoarme, pentru că e într'însul o putere adormitoare). [Lat. CIRCUS]. substantiv neutru cerc

CERC, cercuri, s. n. I. 1. Figură geometrică plană formată din mulțimea tuturor punctelor egal depărtate de un punct fix; circumferință; suprafață limitată de această figură. ◊ Cerc polar = fiecare dintre cele două linii închipuite pe globul pământesc, paralele cu ecuatorul, situate la 66 grade și 33 de minute la nord sau la sud de el, care marchează limita dintre cele două zone temperate și cele două zone polare ale Pământului. Cerc diurn = cerc descris de aștri în mișcarea lor aparentă, zilnică, în jurul Pământului. 2. Figură, desen, linie sau mișcare în formă de cerc (I 1). ◊ Loc. adv. În cerc = circular. ♦ Cerc vicios = greșeală de logică constând în definirea sau demonstrarea unui lucru printr-un alt lucru care nu poate fi denumit sau demonstrat decât cu ajutorul primului. 3. Linie în formă de arc. 4. Fig. Sferă, întindere, cuprins, limită (de cunoștințe, de atribuții, de ocupații etc.) II. Nume dat unor obiecte de lemn, de metal etc. în formă de linie circulară. 1. Bandă subțire de metal sau de lemn care înconjoară un butoi cu doage pentru strângerea și consolidarea acestora. 2. Bandă subțire (de metal) cu care se consolidează un cufăr, un geamantan etc. 3. Șină de fier fixată în jurul roților de lemn ale vehiculelor, care servește la consolidarea obezilor și ca piesă de uzură la rulare. 4. Obiect de lemn de formă circulară, pe care îl rulează copiii lovindu-l cu un bețișor. 5. (Înv.) Diademă. III. Disc gradat, folosit la unele instrumente de măsură pentru calcularea unghiurilor. Cerc de busolă. IV. Grup de oameni uniți prin interese comune ori prin legături de rudenie sau de prietenie. ♦ Grup de oameni uniți prin preocupări, convingeri, idei etc. comune, de obicei cu scop științific, artistic sau instructiv-educativ. ◊ Cercuri muncitorești = organizații politice muncitorești apărute la noi la sfârșitul sec. XIX. ♦ Lume; societate. – Lat. circus (cu unele sensuri după fr. cercle). substantiv neutru cerc

CERC, cercuri, s. n. I. 1. (Mat.) Suprafață plană limitată de o circumferință; (în vorbirea curentă, adesea) inia care mărginește o astfel de suprafață, circumferință. Suprafața cercului. Diametrul cercului. ◊ (Geogr.) Cerc polar = fiecare dintre cele două linii închipuite pe globul pămîntului, paralele cu ecuatorul și situate la 66 de grade și 30 de minute la nord sau la sud de el. (Astron.) Cerc diurn = cerc descris de aștri în mișcarea lor aparentă, zilnică, în jurul pămîntului. 2. Figură, desen, linie sau mișcare în formă de inel sau de roată. Asfințea soarele într-un cerc de văpaie. PAS, L. 285. Treceau pe lîngă o apă întinsă... Pe luciu tremurau cercuri repezi, care ne depărtau spre mal. SADOVEANU,O. I 520. Și apa unde-au fost căzut In cercuri se rotește. EMINESCU, O. I 170. Cocostîrcul... vine, se înalță, în cercuri line zboară. ALECSANDRI, P. A. 118. Fig. Din senin un clopot a-nceput a bate, Pe tăcere-aruncă cercuri sunătoare. BOTEZ, P. O. 67. Cerc vicios = gre­șeală logică constînd în faptul că o teză este aparent demonstrată cu ajutorul alteia, care trebuie să fie ea însăși demonstrată cu ajutorul primei. ◊ (Adverbial) Se prind de mini și se desprind, S-adună cerc și iar se-ntind. COȘBUC, P. I 57. ◊ Loc. adv. În cerc = în formă de cerc, circular. Pionieri așezați în cerc în jurul focului. 3. Linie în formă de arc. Cînd Mihnea intră în odaie, ochii unchiașului, afundați sub cercul albit al sprîncenelor, clipiră ca o candelă ce moare. ODOBESCU, S. A. 85. Lacrimi de bucurie izvorau din ochii lor odată frumoși poate, dar acum stinși și împrejurați de un cerc purpuriu. NEGRUZZI S. I 6. 4. Fig. Sferă, întindere, cuprins, limită (de cunoș­tințe, de atribuții, de ocupații etc.). Cercul cunoștințelor. Cercul ideilor.Întreprinsesem... a căuta în cercul literilor și al artelor imagine vînătorești. ODOBESCU, S. III 60. II. (Nume dat unor obiecte (de lemn, de metal etc.) în formă de linie circulară) 1. Bandă subțire de fier sau de lemn care înconjură un butoi pentru consolidarea doagelor. Cercurile vre­unui butoi vor plesni. ȘEZ. III 47. 2. Bandă subțire (îndeosebi de metal) cu care se strînge un cufăr, un geamantan, o ladă etc.Șină de fier fixată în jurul roților de lemn ale vehiculelor, pentru a consolida obezile; (regional) raf. Merg și merg, pînă colo cătră prînzul cel bun, atunci sare un raf (cerc) de pe roată. RETEGANUL, P. I 33. 4. Obiect de lemn de formă circulară pe care îl rosto­golesc copiii lovindu-l cu un bețișor. Se juca pe trotuar cu cercul. PAS, Z. I 144. După minge și după cerc, alergau prin casă și prin curte. GALACTION, O. I 306. 5. (Învechit) Diademă. Unul din ei, cu fruntea într-un cerc de aur, bătut cu diamante... era frumos ca luna unei nopți de vară. EMINESCU, N. 6. III. (În domeniul social-politic) 1. (Urmat de diverse determinări) Grup de oameni legați între ei prin interese comune și gravitînd în jurul unui punct central. Cercurile reacționare, întreținînd focare fasciste ca acelea din Grecia, Spania, Argentina și împingînd spre neînțelegeri în sînul Națiunilor Unite, caută să împiedice construirea păcii. GHEORGHIU-DEJ, Art. Cuv. 7. ♦ Grupare, de obicei cu scop instructiv-educativ, formată din oameni legați între ei prin preocupări, convingeri, idei, concepții comune sau prin practicarea în comun a anumitor îndeletniciri. Cerc marxist. Cerc sportiv. Cerc de lectură. Cerc de studii. Cerc pedagogic.Cercurile de lectură vor rămîne una din formele mun ci politice și culturale a organizațiilor de masă. REZ. HOT. 265. În numeroase teatre s-a înmulțit numărul cercurilor de studiu. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 223, 1/1. Dan vorbea de cercurile literare din București, de mișcarea intelectuală care se începe acum. VLAHUȚĂ, O. A. III 39. Este ocupat cu o conferință pe care trebuie s-o țină în curînd într-un cerc de savanți. CARAGIALE, O. VII 7. 2. Grup de oameni uniți între ei prin legături de rudenie, de prietenie etc. și care se frecventează des.. Asemenea oameni... nu pot aparține cercurilor în care te miști tu. Ei sînt jos. EMINESCU, N. 72. Fiindcă amicul se duce din cercul nostru, propun să începem masa și s-o sfîrșim cu un toast în sănătatea lui. ALECSANDRI, T. 1691. ♦ (Prin extensiune) Lume. Trăind în cercul vostru strimt, Norocul vă petrece. EMINESCU, O. I 181. substantiv neutru cerc

a i-o trage la cercul maro expr. (vulg.d. bărbați) a practica sexul anal. substantiv neutru aiotragelacerculmaro

2) cerc și (maĭ des) încerc, a -a v. tr. (lat. cĭrcare, a ocoli, it. cercare, a căuta, fr. chercher, vfr. cercher, a căuta). Vechĭ. Caut: ce ce cer ĭ aicĭ? Azĭ. Caut, tind: hoțu încerca să scape. Cercetez, explorez, sondez, examinez: încerc apa ca să văd cît e de adîncă, patrulele cercară drumurile. Probez, examinez: încerc o haĭnă ca s´o văd cum vine, la nenorocire se´ncearcă amicu. Vizitez: boalele ne încearcă des. Prov. A cerca marea cu degetu, a încerca imposibilu. verb tranzitiv cerc

cercá (cérc, át), vb.1. A examina, a studia, a cerceta. – 2. A încerca, a supune la o probă. – 3. A încerca, a se strădui. – 4. A căuta, a încerca. – 5. A solicita, a pretinde. – 6. A merge în căutare, a urmări. – 7. A vizita, a frecventa. – 8. A suferi, a îndura. – Var. (der.) încerca. Lat. circāre (Diez, Gramm., I, 32; Diez, I, 122; Pușcariu 352; Candrea-Dens., 313; REW 1938: DAR): cf. alb. kërkoj (Meyer 138; Philippide, II, 636), it. cercare, prov., cat., sp., port. cercar, fr. chercher. Pentru semantismul din rom., cf. Pușcariu, Dacor., IV, 671-9. A încerca, al cărui uz se confundă cu cel al lui cerca (modern se preferă în literatură forma încerca), este considerat de Candrea-Dens. și DAR reprezentant al unui lat. *in circāre; este însă vorba mai curînd de o der. rom. Der. cercător, adj. (căutător, cercetător, examinator); cercător, s. m. (cercetător; specialist; explorator; descoperitor; spion); înv. cu toate aceste sensuri; (în)cercare, s. f. (acțiunea de a încerca; sondare, apreciere; examen; experiență; chin, suferință, necaz); cercală, s. f. (lînă cu care se încearcă rezultatul unei vopsele, înainte de a se vopsi toată cantitatea); cercat, s. n. (căutare, cercetare); cercătoare, s. f. (sondă); cercătură, s. f. (încercare, probă, examen; investigație, verificare; sondare), înv. verb tranzitiv cerca

CERCÁ, cerc, vb. I. (Unele sensuri se confundă cu sensurile lui încerca) 1. T r a n z. A supune unei cercetări, a cerceta cu de-amănuntul, a examina, a scruta, a căuta să afli, a iscodi. Prin straturile bogate erau așezate oale cu flori. Le cerca să vadă dacă-s bine așezate. SADOVEANU, O. IV 222. Unul din ei, pleșuv și uscat, veni să-i cerce pulsul. EMINESCU, N. 79. Oamenii cercăm: Care-s cu păcate, Care-s cu dreptate. TEODORESCU, P. P. 92. Ș-apucat-o la cercat, La cercat și la mustrat. TEODORESCU, P. P. 152. 2. Tranz. A-și da osteneala, a se strădui, a se sili, a se trudi să..., a face sforțări să..., a căuta să...; a încerca. Se strînse grămadă pe rogojina tare, cercînd s-adoarmă. DUNĂREANU, CH. 8. Unii oameni... nu se astîmpără... măcar că au pățit multe, tot cearcă în pădurea lui, să vadă nu-l vor putea găbui cumva? CREANGĂ, P. 218. Ea cerca a surîde. EMINESCU, N. 76. În zadar cearcă ei să ridice Un zid. ALECSANDRI, P. A. 99. ◊ Refl. Oricum se cerca bietul om să-și scoată carul din imală, nu putea nici într-un feli. SBIERA, P. 199. Biata fată... se cercă să zică și ea ceva, dară împăratul îi tăie cuvîntul. ISPIRESCU, L. 23. Ei se tot cerca, Zidul că-ndrepta. TEODORESCU, P. P. 462. ◊ A b s o l. A face o încercare, a proba, a căuta. Bine, răspunse zmeul, cearcă, și vom vedea ce voinic ești. SBIERA, P. 134. Un părău cu apă rece, Cine bea, de dor îi trece: Am cercat și am beut, Și de dor nu mi-a trecut. HODOȘ, P. P. 216. ◊ (Urmat de « de », « doară », « dacă ») S-au vorbit vro trei copii S-apuce-n codrul de tei, Să cerce de-s voinicei. ALECSANDRI, P. P. 289. 3. Tranz. (Popular) A proba, a căuta să vezi dacă (ceva) e bun, valoros, potrivit etc.; a încerca. Cercară toate femeile condurul, și la nici una nu se potrivi. ISPI­RESCU, L. 187. Să-mi mai cerc astă rugină [de pușcă]. ALECSANDRI, P. A. 56. Iar cînd a-nsera de noapte, Să mai cerc durda ce poate. ALECSANDRI, P. P. 256. Cînd eram de optsprezece [ani], Cercam vinul dacă-i rece. ALECSANDRI, P. P. 234. 4. Tranz. (învechit și popular) A căuta. Avea doi ochi de brebenei, Să mori cercînd viață-n ei. COȘBUC, P. II 226. Ileana... era o fată cit să-i cerci păr echea, de frumoasă ce era. RETEGANUL, P. I 51. După aceea s-au luat ei iarăși la cercat drumul, că doară ar nemeri acasă. SBIERA, P. 68. Cercam un vad Să ies la lumea largă. EMINESCU, O. I 92. Astfel odinioară Teucru, eroul Salaminei, cerca pe luciul mărilor, cu frații săi de vitejie, o patrie mai ferice. ODOBESCU, S. I 252. 5. Intranz. (Uneori construit cu conj. «de» sau « doară ») A întreba, a se informa, a se interesa. Nu știu, dragul meu, fără (însă), fiindc-ai bătut atîta amar de cale, o să cerc doară vor ști supușii mei. RETEGANUL, P. V 65. Eu pe-un fir de romăniță Voi cerca de mă iubești. EMINESCU, O. I 55. Dă-i vin cît a putea bea, Da de bani nu te-ngrija; Da nici de vin nu cerca, Că de-a trece, ți-oi mai, da. BIBICESCU, P. P. 295. 6. T r a n z. (Învechit) A supune la grele încercări. Tăbărî, trimițînd cete în toate părțile, care mai mult de opt zile cercară țara, arzînd orașele, hrăpind bucatele, robind pe locuitori. BĂLCESCU, O. II 163. ♦ (Cu schimbarea construcției) A fi supus la..., a suferi, a încerca.Trei groaznice focuri a cercat acest oraș. NEGRUZZI, S. I 70. 7. Tranz. A vizita, a frecventa. Poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urit a sta între noi, de ne cerca ușa des. CREANGĂ, A. 98.8. Intranz. A reveni; a da tîrcoale. Lupul cearcă șapte ani de-a rîndul unde a mîncat o dată oaia. 9. Pop. Tranz. u n i p e r s. (Despre stări sufletești, dureri fizice etc.) A se ivi, a fi cuprins de... Și tot îl cerca amintirea cu Lipovanul. SADOVEANU, P. S. 20. Și astăzi încă, din această pricină, mă cearcă păreri de rău. SADOVEANU, P. S. 44. De cîtva timp îl cerca în răs­timpuri un junghi în piept. VLAHUȚĂ, N. 14. verb tranzitiv cerca

CERCÁ, cerc, vb. I. (Adesea în concurență cu încerca). 1. Tranz. A cerceta, a examina; a iscodi. 2. Tranz. și refl. A se strădui, a se sili, a căuta să... Biata fată... se cercă să zică și ea ceva (ISPIRESCU). 3. Tranz. (Pop.) A proba, a căuta să vezi dacă ceva e bun, potrivit etc. 4. Tranz. (Înv. și reg.) A căuta. Cercam un vad Să ies la lumea largă (EMINESCU). 5. Tranz. (Înv.) A supune la grele încercări. Mai mult de opt zile cercară țara (BĂLCESCU). 6. Tranz. A vizita, a frecventa. Nici cârciumăriței nu-i era tocmai urât a sta între noi, de ne cerca așa des (CREANGĂ). 7. Intranz. A reveni; a da târcoale. 8. Tranz. unipers. A fi cuprins de o anumită stare sufletească, de o durere fizică etc. – Lat. circare. verb tranzitiv cerca

cercá (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 ceárcă; conj. prez. 3 să cérce verb tranzitiv cerca

cercà v. 1. a căuta, a cerceta: cercam un vad să ies la lumea largă EM.; 2. a iscodi: trimise călări să cerce locurile; 3. a încerca, a ispiti, a pune la probă (materială sau morală): a cerca o armă, un prieten. [Lat. CIRCARE]. verb tranzitiv cercà

CERCÁ, cerc, vb. I. 1. Tranz. (Pop.) A cerceta, a examina; a iscodi. ♦ Intranz. A întreba, a se informa. 2. Tranz. și refl. (Pop.) A se strădui, a se sili; a căuta să... 3. Tranz. (Pop.) A proba, a căuta să vezi dacă ceva e bun, potrivit etc. 4. Tranz. (Înv. și reg.) A căuta. 5. Tranz. (Înv.) A supune la grele încercări. 6. Tranz. (Reg.) A vizita, a frecventa. 7. Intranz. (Pop.) A reveni; a da târcoale. 8. Tranz. unipers. (Pop.) A fi cuprins de o anumită stare sufletească, de o durere fizică etc. – Lat. circare. verb tranzitiv cerca

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului cerc

cerc   substantiv neutru nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular cerc cercul
plural cercuri cercurile
genitiv-dativ singular cerc cercului
plural cercuri cercurilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z