cerbice definitie

cerbíce s. f.1. Ceafă, grumaz. – 2. Șira spinării. – 3. Parte a jugului care se sprijină pe ceafa animalelor de tracțiune. – Istr. cerbice. Lat. cervῑcem (Pușcariu 340; Candrea-Dens., 308; REW 1848; DAR); cf. sard. kervija „ceafă”, abruz. šervicare „a scutura”. Celelalte cuvinte romanice sînt neol. Cuvîntul rom. este înv., odinioară de uz curent în literatura scrisă, astăzi folosit de anumiți scriitori, într-un mod puțin artificial. – Der. cerbicie, s. f. (tenacitate, îndîrjire, neînduplecare); cerbicos, adj. (îndîrjit, orgolios, neîmblînzit), pentru al cărui semantism cf. v. sard. kerbiclia „voință” (Atzori 98). substantiv feminin cerbice

CERBÍCE s. f. 1. Ceafă, grumaz. ◊ Expr. A fi tare de cerbice = a fi dârz, neînduplecat. 2. Fig. Mândrie; împotrivire. – Lat. cervix, -icis. substantiv feminin cerbice

cerbíce (pop.) s. f., g.-d. art. cerbícii substantiv feminin cerbice

cerbíce f. (lat. cérvix, -icis). Rar. Ceafă. A frînge cuĭva cerbicea, a-l înfrînge, a-l învinge. A lua un lucru în cerbice, a te îndărătnici să-l facĭ. Tare de cerbice, cerbicĭos. Pĭesa juguluĭ care apeasă [!] ceafa bouluĭ. – În est cerghice. V. guler. substantiv feminin cerbice

cerbice f. 1. (mai ales la bou) ceafă; cu cerbicea tare, încăpățânat; 2. partea superioară a jugului care acopere ceafa boului. [Lat. CERVICEM]. substantiv feminin cerbice

CERBÍCE s. f. 1. (Pop.) Depozit de țesut gras care apare pe partea superioară a gâtului, la tauri și berbeci, odată cu maturitatea sexuală; parte a gâtului pe care se depune acest depozit; ceafă, grumaz. ◊ Expr. A fi tare de cerbice = a fi dârz, neînduplecat. 2. Fig. Mândrie; împotrivire. – Lat. cervix, -icis. substantiv feminin cerbice

CERBÍCE s. f. 1. (La animale și, mai rar, la om) Ceafă; grumaz. Boii... își potrivesc bine cerbicea în jug – și pornesc, împlîntîndu-și picioarele ca niște țăruși de oțel. GÎRLEANU, L. 37. O osteneală zdrobitoare se lăsă pe cerbicea lui Zibal. CARAGIALE, O. I 290. Mergînd cu capul plecat ca să nu mă-nece vintui, începui să simț durere la cerbice, la frunte și la tîmple, fierbințeală și bubuituri în urechi. CARAGIALE, O. I 334. ◊ Expr. A fi tare de cerbice = a fi dîrz, neînduplecat. Trebuie să fii mai tare de cerbice. CONTEMPORANUL, VII 49. 2. F i g. (În legătură cu verbele « a plec a», « a frînge », « a muia » etc.) Mîndrie; împotrivire. Trebuia să frîngă cerbicea unui ispravnic necinstit. SADOVEANU, P. S. 216. Să muiem cerbicea nelegiuitului. ISPIRESCU, M. V. 11. Boierii sînt răi... ca să le plece cerbicea și să le smerească trufia, le trimitea... ocîrmuitori, oameni de acei însemnați cu pecetea păcatului. NEGRUZZI, S. I 274. substantiv feminin cerbice

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului cerbice

cerbice   substantiv feminin nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular cerbice cerbicea
plural
genitiv-dativ singular cerbici cerbicii
plural
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z