celar definitie

celár (celare), s. n. – Cămară. – Mr. țilar. Lat. cellarium (Pușcariu 331; Candrea-Dens., 301; REW 1804; DAR); cf. v. it. cellaio, prov. celier, fr. cellier, cat. celler, sp. cillero, port. celleiro. Cf. chelar. substantiv neutrucelar

CELÁR, celare, s. n. Mică încăpere sau simplă despărțitură în locuințele țărănești, la stână etc., pentru păstrarea alimentelor și a obiectelor casnice. – Lat. cellarium. substantiv neutrucelar

celár n., pl. e (lat. ceilarium, d. cella, cămară: fr. cellier, sp. cillero, pg. celleiro. V. celulă, chiler). Cămara din dosu caseĭ țărăneștĭ în care se țin diferite lucrurĭ de lemn orĭ oale (cĭuveĭe), numită pe alocurĭ și prelipcă și polată. Munt. Dun. (și cealar). Zemnic. Trans. Vest. Cămara stîniĭ (unde se păstrează brînzeturile). substantiv neutrucelar

celár s. n., pl. celáre substantiv neutrucelar

celar n. încăpere în care se pun si se păstrează de ale mâncării. [Vechiu rom. celar, cămară în genere = lat. CELLARIUM]. V. chelar și chiler. substantiv neutrucelar

CELÁR, celare, s. n. (Pop.) Mică încăpere în locuințele țărănești, pentru păstrarea alimentelor și a obiectelor casnice. – Lat. cellarium. substantiv neutrucelar

CÉLAR, celare, s. n. Încăpere mică sau simplă des­părți tură în locuințele țărănești, la stînă etc., pentru păstrarea obiectelor casnice și mai ales a alimentelor. Trece la tarabă, de-acolo în celor, și ascultă prin ușă, pe care a lăsat-o crăpată. CARAGIALE, O. I 262. Hainele, ce le lăsă fata, baba le scoase din casă și le dete în celarul ce avea lîngă coliba ei. ISPIRESCU, L. 396. Și mai intră în celar. De scoate un mic cioltar. TEODORESCU, P. P. 612. substantiv neutrucelar