caus definitie

CĂÚȘ, căușe, s. n. Vas în formă de cupă sau de lingură mare, folosit pentru a lua apă, făină, grăunțe etc.; p. ext. nume dat unor unelte care au această formă. ◊ Expr. A face mâna căuș = a da mâinii forma unui recipient, apropiind degetele și adâncind palma. ♦ Cantitatea de apă, făină, grăunțe etc. care intră în vasul descris mai sus. – Din *cau (< lat. cavus) + suf. -uș. substantiv neutrucăuș

căúș n., pl. e (pol. kousz, rut. kavúš, kovš, vsl. kovšŭ, d. litv. káuszas. Bern. 1, 594). Cáuc, ispol, vas de scos lichide orĭ făină dintr´o cantitate maĭ mare. Cantitatea care încape în asemenea vas: un căuș de fasole. A ajunge (saŭ a veni) drăguș la căuș, a ajunge să aĭ nevoĭe de cineva: lasă c´aĭ să-mĭ viĭ tu drăguș la căuș! V. cupă, meredeŭ, cofer. substantiv neutrucăuș

căúș s. n., pl. căúșe substantiv neutrucăuș

căuș n. 1. lingură mare de lemn cu mânerul scurt, cu care țăranul scoate făină din sac ori vin din cadă: un căuș de faină; 2. Mold. fam. îmi vine drăguș la căuș, a ajunge să ceară ajutor, a recurge la bunătatea cuiva (lit. a se ruga de un căuș de făină). [Pol. KOUSZ, pahar]. substantiv neutrucăuș

CĂÚȘ, căușe, s. n. 1. Vas de lemn în formă de cupă sau de lingură mare, folosit pentru a lua apă, făină, grăunțe etc.; cauc; p. ext. nume dat unor unelte care au această formă. ◊ Expr. A face mâna căuș = a da mâinii forma unui recipient, apropiind degetele și adâncind palma. ♦ Cantitatea de apă, făină, grăunțe etc. care intră într-un căuș (1). 2. Lingură mare de lemn cu care se toarnă vinul din pritoacă în cadă. 3. Lingură de formă specială folosită la prepararea brânzeturilor, cu care se scoate, se așază și se amestecă coagulul. 4. Lingură de tablă sau de lemn cu ajutorul căreia se scoate apa din barcă. 5. Piesă din tablă folosită pentru legarea cablului de foraj de un ax sau a două cabluri între ele. 6. Cancioc. 7. (Mar.) Bazin mic într-un port, pentru ambarcațiuni. – Lat. *cau (< cavus) + suf. -uș. substantiv neutrucăuș

CĂÚȘ, căușe, s. n. 1. Vas de lemn sau de metal în formă de cupă sau de lingură mare, folosit pentru a lua cu el apă, făină, grăunțe etc. Se dădu lîngă firul de apă și ținu palmele potrivite în chip de căuș. SADOVEANU, Z. C. 290. Vîntul în ogeac suspină, Mișcă-ntr-una cleampa ușii; Amorțit-au greierușii Subt căușul de făină. IOSIF, PATR. Ilinca a ieșit cu un căuș de grăunțe să dea de mîncare la păsări. VLAHUȚĂ, O. A. 350. Apa ciuruia din țeve aurite și o lua cu năstrape și cu căușe de aur. ISPIRESCU, L. 38. ◊ (Poetic) În căușul palmei mici, [lacrimile] Stră­luceau ca licurici. CASSIAN, în POEZ. N. 109. ◊ Expr. A face mîna căuș = a da mîinii forma unui recipient, apropiind degetele și adîncind palma. A-i cădea sau a-i veni (cuiva) drăguș la căuș v. d r ă g u ș. ♦ Cantitatea de lichid, de făină, de grăunțe etc. care intră în vasul descris mai sus; f i g. cantitate mare. Flinta-i sămănase, în carne vie, un căuș de gloanțe. GALACTION, O. I 249. Am un căuș de alune Și numai două-s bune (Soarele și luna). GOROVEI, C. 351. 2. Nume dat diferitelor unelte sau părți ale uneltelor în formă de căuș (1): a) (regional) instrument de pescuit. Să iei căușul ist de prins pește... și du-te tot așa spre soare-răsare. ȘEZ. XXI 27; b) cupa la roata morii de apă. Țăranii din munte întrebuințează... morile cu roate așezate de-a curmezișul (roate cu căușe sau făcaie). ODOBESCU, S. II 107; c) lingura cu care zidarul ia varul sau tencuiala; canciog. substantiv neutrucăuș