carete definitie

CARÉTĂ s.f. Trăsură elegantă, închisă; cupeu. [Pl. -te, var. carâtă s.f. / < rus. kareta]. substantiv feminincaretă

carétă (caréte), s. f. – Trăsură, caleașcă. Rus. kareta, din it. carretta (DAR). – Der. caretaș, s. m. (vizitiu). substantiv feminincaretă

CARÉTĂ s. f. trăsură închisă. (< rus. kareta) substantiv feminincaretă

*carétă f., pl. e (ngr. karétia, d. it. carretta, de unde și rus. karéta; rut. karíta). Vechĭ. Trăsură închisă, cupeŭ. – Și carîtă (după rut.). substantiv feminincaretă

carétă s. f., g.-d. art. carétei; pl. caréte substantiv feminincaretă

caretă f. trăsură elegantă și închisă, cupeu. [It. CARRETTA]. substantiv feminincaretă

CARÉTĂ, carete, s. f. Trăsură închisă, cu patru roți. [Var.: (reg.) carâtă s. f.] – Rus kareta. substantiv feminincaretă

CARÉTĂ, carete, s. f. Trăsură închisă, cu patru roți. [Var.: (reg.) carấtă s. f.] – Din rus. kareta. substantiv feminincaretă

CARÉTĂ, carete, s. f. Trăsură închisă, cu patru roți. V. caleașcă, rădvan, cupeu. Apoi a fost la noi și doctorul cu careta. SLAVICI, N. I 300. La o stație, unde careta domnească și caleștile suitei trebuiau să schimbe caii, călătorii noștri deteră peste o scenă destul de neplăcută. CARAGIALE, S. U. 27. – Variantă; (Mold.) carîtă (SADOVEANU, F. J. 298, ALECSANDRI, T. 46) s. f. substantiv feminincaretă