reduceri si promotii 2018
Definitie care - ce inseamna care - Dex Online

care definitie

cáre1 pr. int. m. și f., sg. și pl.; g. sg. independent / postpus m. cắruia, f. cắreia ( A căruia dintre ei este casa? / În casa căruia ai intrat?); antepus (al, a, ai, ale) m. cắrui, f. cắrei (În a cărui casă ai intrat?); d. sg. m. cắruia, f. cắreia (Căruia dintre ei i-ai dat?): g. pl. independent / postpus cắrora, antepus (al, a, ai, ale) cắror; d. pl. m. și f. cắrora articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume care

cáre3 adj. pr. m. și f., sg. și pl.; g.-d. sg. m. cắrui (Cărui om i-ai spus? Casa cărui om este asta?); f. cắrei; pl. g.-d. m. și f. cắror articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume care

cáre pron.1. Pron. relativ: mîndra care-mi place (Popular Jarnik). – 2. Pron. inter. propriu-zis sau cu funcție adj.: spune, bade, adevărat, pentru care m-ai lăsat? (Popular Reteganul), în care pat vrei să dormi? (I.Teodoreanu). – 3. Cel care (pron. dem., prin eliminarea antecedentului): care-a fost voinic mai mare, acum e legat mai tare (Popular Jarnik) – Care (mai ) de care.Care pe care. - Care... care. - Care cumva. - La care, drept care.Care va să zică.4. Fiecare (pron. indef.): să spuie care orice știe (A. Pann). – 5. Fiindcă, pentru că (funcție de conj.) Cu această folosire, înv. sau pop., pare a proveni din folosirea rel. fără prep. la cazurile oblice. Așa cum Gr. Alexandrescu a putut scrie fiii României care tu o ai cinstit (unde care = pe care), Neculce scrisese Înainte au arătat-o împăratului, care s-au mirat și împăratul (unde care = de care). De aici sensul pe care l-am semnalat: pusesem de gînd... să las prăvălia, care nu mai poate omul de atîtea angarale (Caragiale). – Mr. care, cari, megl. cari, istr. cǫre. Care, m. și f.; gen. cărui(a), f. cărei(a); pl. care (var. cari, fără justificare), g. căror(a). Formele cu a paragogic se folosește numai cu funcție pronominală. Formele art. carele, f. carea, pl. carii, sînt înv. Lat. qualis (Cipariu, Gram., 264; Pușcariu 290; Candrea-Dens., 262; REW 6927; DAR); cf. it. quale, prov., port. qual, fr. quel, sp. cual. Comp. careși, pron. (înv., cel ce; fiecare), cu -și, ca însuși, cineși; careva, pron. indef. (cineva, oarecare), cu -va, ca cineva; fiecare, pron. indef. (fiecare; oricare), cu fie; nicicare, pron. indef. (nici unul, nimeni); niscare (var. niscai, niscaiva; istr. mușcǫrle), adj. indef. (vreunul), cu nuș, forma abreviată de la nu știu, ca în nuș ce s-a făcut (după Pușcariu 1175, direct din lat. nescio quales); oarecare, adj. indef., cu oare; oricare (var. vericare), adj. indef., cu ori. articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume care

CÁRE pron. interog.-rel. I. (Pronume relativ; are rol de conjuncție, însoțind numele din propoziția regentă căruia îi ține locul în propoziția subordonată). 1. (Introduce propoziții atributive) Găsi felurime de păsări adunate, Care, din întâmplare, Se-ntreceau la cântare (ALEXANDRESCU). ◊ (Introduce propoziții atributive circumstanțiale) a) (Cu nuanță finală) Dorobanții să ia călăuze din sat, care să le arate ascunzișurile (CAMIL PETRESCU). b) (Cu nuanță condițională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? (SLAVICI). 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela..., ce... ♦ (Cu sens neutru) Ceea ce. Baba își lua cămeșa de soacră, ba încă netăiată la gură, care însemnează că soacra nu trebuie să fie cu gura mare (CREANGĂ). ◊ Loc. conj. După care = după aceea. Care va (sau vra) să zică = ceea ce înseamnă, prin urmare. 3. (Cu valoare de pronume nehotărât) a) Fiecare. Le porunci să meargă care de unde a venit (RETEGANUL). ◊ Expr. (Să) nu care cumva să... = nu cumva să... Nu care cumva... ? = (oare) nu cumva... ? b) (În corelație cu sine însuși exprimă ideea de opozitie sau de distribuție) Unul... altul, acesta... acela..., parte... parte... ◊ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decât altul, pe întrecute. 4. (Înv. și pop., raportându-se la întreaga propoziție precedentă) Din care cauză...; de unde... Acel împărat zisese: cine se va afla să mă facă să râd, să-și ceară de la mine trei daruri... care mulți s-au ispitit... să facă pe împăratul să râză (ȘEZ.). II. (Pronume interogativ, folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba sau în ce fel se prezintă o ființă sau un lucru) Care-i acolo, măi? strigă argatul (SADOVEANU). ◊ (Introduce propoziții interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult.Expr. Care alta? = ce altceva? Care pe care? = care din doi poate întrece sau birui pe celălalt? ◊ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ține la viață înainte de toate? (CREANGĂ). [Gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. și f. cărora; (când au valoare de adjectiv interog.-rel.) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. și f. căror.Nom. sg. m. și: (înv.) carele; nom. pl. m. și f. și: cari] – Lat. qualis. articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume care

cáre pron. rel. și interog., pl. tot așa; cu alte cuvinte, e invariabil la nominativ. În vechime varia: care, f. carea, pl. cariĭ, f. carile (lat. qualis, ce fel; it. quale, pv. pg. qual, fr. quel, sp. cual). Cine, ce: Munte care aruncă foc. Care e muntele cela? Munțĭ care (fals carĭ) aruncă foc. Bărbatu a căruĭ femeĭe, femeĭa al căreĭ bărbat, bărbatu aĭ căruĭ copiĭ, femeĭa aĭ căreĭ copiĭ, oameniĭ al căror gînd, oameniĭ a căror țară, părințiĭ aĭ căror fiĭ, mamele ale căror fiĭce.Care de care, fie-care maĭ mult de cît cel-lalt, unu maĭ mult de cît altu. – Care... care, uniĭ... alțiĭ: s´a (orĭ s´aŭ) dus care pe jos, care cu căruța. – Care pe care? Cine va învinge? – Fie-care: care, cum vedea, se mira (fie-care, îndată ce vedea, se mira; îndată ce vedea, fie-care se mira. Care cum formează o locuțiune și se poate scrie și fără virgulă: care cum vedea, se mira). – În est se zice și care e acolo? îld. cine e acolo? articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume care

CÁRE pron. interog.-rel. I. (Pronume relativ; are rol de conjuncție, ca element de legătură între propoziția regentă unde se află numele căruia îi ține locul și propoziția subordonată). 1. (Introduce propoziții atributive) Cartea pe care trebuia să ți-o aduc am pierdut-o. ◊ (Introduce propoziții atributive circumstanțiale) a) (Cu nuanță finală) Să ia călăuză din sat, care să le arate drumul. b) (Cu nuanță condițională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela..., ce... ♦ (Cu sens neutru) Ceea ce. ◊ Loc. conj. După care = după aceea. Care va (sau vra) să zică = ceea ce înseamnă, prin urmare. 3. (Cu valoare de pronume nehotărât) a) Fiecare. Le porunci să meargă care pe unde va putea.Expr. (Să) nu care cumva = nu cumva să... Nu care cumva... ? = (oare) nu cumva...? b) (În corelație cu sine însuși exprimă ideea de opoziție sau de distribuție) Unul... altul..., acesta... acela..., parte... parte... ◊ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decât altul, pe întrecute. II. (Pronume interogativ, folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba ori în ce fel se prezintă o ființă sau un lucru) Care n-a înțeles întrebarea? ◊ (Introduce propoziții interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult.Expr. Care alta? = ce altceva? Care pe care? = care din doi e mai tare? ◊ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ține la viața lui? [Gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. și f. cărora; (când are valoare de adjectiv interog.-rel.) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. și f. căror. Nom. sg. m. și: (înv.) carele; nom. pl. m. și f. și: cari] – Lat. qualis. articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume care

CÁRE pron. interog.-rel. I. (Pronume interogativ, în­trebuințat pentru a afla despre cir.e sau ce este vorba și ade­sea în ce fel se prezintă o ființă sau un lucru despre care avem oarecare cunoștință) Care n-a înțeles întrebarea? Dintre poeziile acestor autori, a căruia vă place mai mult?Ce faci acolo, măi? Stai! Care esti? DUMITRIU, N. 221. Îmi vine să strig: trăim! E-al nostru veacul acesta de creșteri!... Dacă nici ăsta nu-i cîntec de dragoste, Care-i? CASSIAN, H. 19. Care-i acolo, măi? strigă argatul. SADOVEANU, B. 55. ◊ (Uneori întregit prin «oare») Care oare va fi rezultatul final al acestei căi? BĂLCESCU, O. II 9. ◊ (Introduce propoziții interogative indi­recte) L-a întrebat care îi place mai mult.Expr. {Ca întrebare directă sau indirectă) Care alta? = ce altceva ? De asta te plîngi, stăpîne?D-apoi de care alta, măi Chirică? CREANGĂ, P. 155. Care pe care? = care din doi e astfel, încît să poată întrece sau birui pe celălalt ? Să se aleagă care pe care. SADOVEANU, P. M. 229. Acum să vedem, care pe care? Ori el pe draci, ori dracii pe dînsul. CREANGĂ, P. 301. Moș Corbule, să te văd... care pe care... cei bătrîni pe cei tineri sau cei tineri... ? ALECSANDRI, T. 237. ◊ (Cu valoare de adjectiv intero­gativ) Care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. Stau în loc și-mi fac de lege, Peste care munte-oi trece? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 150. II. (Pronume relativ; are rol de conjuncție, însoțind ciumele din propoziția regentă căruia îi ține locul în pro­poziția subordonată) 1. (Introduce propoziții atributive) Sora mea care mă purta în circă, care-mi dădea cele dintîi vișine pîrguite, care nu mă lăsa să plîng niciodată, pierise dintre noi. DELAVRANCEA, T. 37. Sîntem pe moșia unei gheonoaie, care e atît de rea, încît nimeni nu calcă pe moșia ei fără să fie omorît. ISPIRESCU, L. 4. Se lasă încet-încet într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Eu n-am uitat nici pe iscusitul moș Vlad, în căruța căruia ai dormit tu adese. ODOBESCU, S. III 14 Găsi felurime de pă­sări adunate, Care din întîmplare Se-ntreceau la chitare. ALEXANDRESCU, P. 120. ◊ (Popular, la acuz. fără prep. « pe») Parcă se petrecea nu știu ce... poate vreun dor ascuns care nu-i venea a-l spune. CREANGĂ, P. 276. Bade, mîndrulița ta Care-o iubești acuma... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ (Precedat de « acel », « acela » sau « cel », « cela ») Fraților, a cuvîntat el, umpleți iar cupele și beți pentru cei care ar lupta și de acum înainte împotriva asupritorilor și viclenilor. SADOVEANU, N. P. 268. I-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-și alege... pe acelea care îi va plăcea. ISPIRESCU, L. 3. Să-ți scoatem costița ceea care ți-am spus eu. CREANGĂ, P. 174. (Cu valoare emfatică) Unde e omul acela care să mă sperie pe mine ? ◊ (Popular, în locul construcției cu prepoziție a lui « care » se folosește uneori pronumele relativ singur, iar complementul pe care-l exprimă acesta este reluat sub forma pronumelui personal cu prepoziție) Fata, care înghețase sîngele în ea de frică, își pierduse cumpătul. ISPIRESCU, L. 14. Dacă mi-i aduce calul împăratului-Verde, care de atîta vreme mă bat cu dînsul... eu ți-oi da pasărea. ȘEZ. IV 173. Bată-te, bădiță, bată zilele toate deodată, Cele două zile grele Care-i sîmbăta-ntre ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 257. ◊ (Cu reluarea anteceden­tului) Ia mursa aceea și iute se duce de o toarnă în fîntîna din grădina ursului, care fîntină era plină cu apă pînă în gură. CREANGĂ, P. 214. ◊ (Introduce propoziții atributive circumstanțiale) a) (Cu nuanță finală! Dorobanții să ia călăuze din sat, care să le arate ascunzișurile și să bată pe două poște satele vecine și pădurile. CAMIL PETRESCU, 17. b) (Cu nuanță condițională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? SLAVICI, O. I 269. 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela... ce... Care dintre cai a veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192 Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el; Care-a fost voinic mai mare, Acum e legat mai tare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. ♦ (Du sens neutru) Ceea ce. Dete de-o ospătărie, aci se băgă-nlăuntru și mîncă, bău și trăi cum îi pofti inima, pentru care plăti bani nenumărați. RETEGANUL, P.I 70. Baba își luă cămeșa de soacră, ba încă netă­iată la gură, care însemnează că soacra nu trebuie să fie cu gura mare. CREANGĂ, P. 4. Un văcar adese tot se mînia, De care sătenii nimic nu știa. PANN, P. V. III 16. ◊ L o c. conj. După care = după aceea. Chemînd și pe Ercule la luptă, acesta numai cu o mînă îi răsuci, îi răbufni la pă­mînt... După care Ercule se întoarse la Micena. ISPIRESCU, U. 55. « Amin!» zise domnul... după care apoi se depărtă. EMINESCU, N. 16. Care va (sau vra) să zică sau (rar) care cum s-ar prinde = ceea ce înseamnă, ele unde urmează, prin urmare, cu alte cuvinte. Care va să zică, unde nu înțelegeți d-voastră politica, hop! numaidecît trădare! Ne-am procopsit ! CARAGIALE, O. I 125. Orizontul politic s-a posomorit !... Care vra să zică, iar bejănie! ALECSANDRI, T. I 303. N-avea nici cai?... care cum s-ar prinde... te-ademenise... cu vorbe dulci. ALECSANDRI, T. 574. 3. (Cu valoare de pronume nehotărît) a) (De obicei urmat de un alt pronume sau de un adverb) Fiecare. Le porunci să meargă care de unde a venit. RETEGANUL, P. V 64. Oamenii săriră buimaci care dincotro, crezînd că-i foc. CREANGĂ, A. 113. Au început a vorbi care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. V-aș mulțămi ca la frați Dac-ați vrea să-mi arătați Care de unde veniți, Pe nume cum vă numiți. TEODORESCU, P. P. 103. ◊ Expr. (Să) nu car cumva să... = nu cumva să... Îl rugai să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Cînd îi intra la pasăre, s-o iei, dar să nu care cumva să te muște. ȘEZ. IV 172. Nu care cumva... ? = (oare) nu cumva... ? Nu care cumva ai socotit că răpindu-mi tinerețile din închisoarea de la Centrală să le închizi, ca într-o ocnă, în aceste patru ziduri mucigăiete? DELAVRANCEA, S. 111. b) (În corelația «care... care... », exprimă ideea de opoziție sau de distribuție) Unul... altul..., acesta... acela..., parte... parte... Oamenii au început să plece, unul cîte unul, care mirîndu-se... care zicînd că « de! așa e... ». BUJOR, S. 45. Poftim, care cu lingurița, care cu furculița. SEVASTOS, N. 284. Să-ți facă o rochie de logodnă, frumoasă ca cîmpul, cu fel defel de flori, care înflorite, care îmbobocite. ȘEZ. VI 171. Fulga masa că-și gătea, Miei de piele că-i jupea, Care prin frigări frigea, Care prin căldări fierbea. ALECSANDRI, p. P. 56. ◊ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decît altul, pe întrecute. Rîd cu lacrimi, năpustindu-se în vorbă, care mai de care mai șiret la cuvînt. DELAVRANCEA, H. T. 15. Se adunară... alergînd pe capete, care de care să ajungă la masă mai curînd. ISPIRESCU, U. 51. Ce să fie acolo, ziceau oamenii, alergînd care de care din toate părțile. CREANGĂ, A. 8. 4. (Învechit și popular, raportîndu-se la întreaga propoziție precedentă) Din care cauză...; și..., de un de... Acel împărat zisese: cine se va afla să mă facă să rid, să-și ceară de la mine trei daruri și-i voi da; care mulți s-au ispitit... să facă pe împăratul să rîză. ȘEZ. II 118. – Forme gramaticale: limba literară folosește forma care la nom. și acuz. m. și f., atît la sg. cît și la pl.; (cînd are valoare de pronume interogativ-relativ) gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. și f. cărora, (cînd are valoare de adjectiv interogativ-relativ) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. și f. căror.Nom. sg. m. și: (articulat, învechit) carele (COȘBUC, P. I 233, ODOBESCU, S. III 9, GORJAN, H. I 5); nom. sg. f. și: (articulat, învechit) carea (DRĂGHICI, R. 5); nom. pl. m. și f. și: cari (RETEGANUL, P. III 69, CREANGĂ, P, 193, ODOBESCU, S. III 179, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296); nom. pl. m. și:(articulat, învechit) carii (ISPIRESCU, L. 5, PANN, P. V. I 8, DRĂGHICI, R. 5); gen.-dat. sg. f. și: (învechit și regional) căria (CONACHI, P. 271, DRĂ­GHICI, R. 25, GORJAN, H. I 4) și (cu valoare de adjectiv interogativ-relativ) cării (ALEXANDRESCU, M. 127). articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume care

cáre2 pr. rel. m. și f., sg. și pl.; g. sg. antepus (al, a, ai, ale) m. cắrui (omul în a cărui casă am intrat), f. cắrei; postpus m. cắruia (Omul în casa căruia am intrat), f. cắreia; d. sg. m. cắruia, f. cắreia; g. pl. antepus m. și f. (al, a, ai, ale) cắror, postpus cắrora; d. pl. m și f. cắrora articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume care

care pr. 1. interogativ: care frate ? 2. relativ: omul, care vorbește; 3. fiecare: care cum venea, tot întreba; care de care, cine mai întâi (pe întrecute). [Lat. QUALIS]. articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume care

*ori cáre conjcț. + pr. (care poate ~ vrea) articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume oricare

órĭ-cáre pron. indefinit (orĭ și care. Are doŭă accente în acelașĭ timp, și de aceĭa s´ar putea scrie foarte bine fără trăsătură de unire: orĭ care, ca și orĭ cine, orĭ cînd, orĭ cum, orĭ unde). Nu importă care. – Se zice și orĭ-și-care. articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume orĭcare

*oáre cáre adv. + pr. ( ~ dintre ei știe?) articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume oarecare

*oáre când adv. + adv. ( ~ vom afla?) articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume oarecând

oare-cáre pron. indefinit. Orĭ-care ar fi: un om oare-care, un oare-care (saŭ simplu oare-care: l-a întrebat oare-care). Despre lucrurĭ: o linie oare-care. articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume oarecare

care ești din Focșani? expr. (deț.) cine poate să-mi aprindă o țigară? articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume careeștidinfocșani

car (cáre), s. n.1. Vehicul cu patru roți, cu tracțiune animală. – 2. Cărătură. – 3. (Înv.) Obligația de a contribui personal la transporturile de Stat. – 4. Parte a unor aparate ca ferăstrăul mecanic, mașina de scris etc. – Mr., megl. car. Lat. carrus (Pușcariu 284; Candrea-Dens., 253; REW 1721; DAR); cf. alb. karrë, it., prov., cat., sp., port. carro, fr. char. Der. căroaie, s. f. (car cu două roți; car pentru transportul trunchiurilor de copaci, cu distanța între osii care poate fi schimbată; dispozitiv care pune urzeala în războiul de țesut); cărucer, s. m. (înv., căruțaș); cărucior, s. n. (dim. al lui car; trăsurică de copil); căruț, s. n. (car, căruță); căruță, s. f. (car), mr., megl. căruță; căruțaș, s. m. (vizitiu; Arg., dezertor); căruți, vb. (a transporta). Căruță poate fi un sing. analogic de la căruțe, pl. de la dim. normal căruț; însă ar putea fi la fel de bine lat. carucca, al cărui pl. *căruce ar putea da căruțe, prin influența aceluiași dim. (Pascu, I, 57, îl derivă de la un lat. *carrucia, care este inutil; cf. și Iordan, BF, VI, 150). Din rom. provine bg., rut. karuca (Miklosich, Wander., 16), rut. kary, „car” (Candrea, Elemente, 404), sb. karuce, mag. karuca (Edelspacher 15). substantiv neutru car

CAR2, care, s. n. I. 1. Vehicul încăpător pe patru roți (tras de cai, de boi etc.), care se folosește la țară pentru transportarea poverilor. Care cu poveri de muncă Vin încet și scîrțîind. COȘBUC, P. I 47. Poposit-au... Zece care mocănești, Cu boi albi. ALECSANDRI, P. II 104. Du-te, dor, cu carele, N-aștepta căruțele; Căruțele-s mititele Și nu-nchepi (= încapi) dorule-n ele. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 90. Acolo erau două drumuri, care se despărțeau. Unul era bătut de care și celalt părăsit. ȘEZ. IV 171. ◊ Cal de asalt = tanc. Carele de asalt înțepeniseră în lungul drumurilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 6/1. Car funebru (sau mortuar, funerar) = dric. (Învechit și popular) Car de foc = tren. Aș vrea să plec la drum mai mare. Dar nici pe jos nici de-a-n călare Și nici cu carul cel de foc, Ci c-o tră­sură ferecată, De zece cai în șir purtată. MACEDONSKI, O. I 58. Și fluieră o dală, de nici fluierul de la carul de foc nu l-ar fi întrecut. RETEGANUL, P. V 6. ◊ E x p r. A fi a cincea roată la car (sau la căruță) v. cincilea. Nici în car, nici în căruță (nici în teleguță), se spune despre cineva care nu vrea nici într-un fel, nu se mulțumește în nici un chip. ◊ Compuse: carul-mare (sau numai carul) = constelație din emisfera boreală, alcătuită din șapte stele, așezate în așa fel, încît creează imaginea unui car cu oiștea în jos; ursa-mare. Ții minte tu, iubita mea, O. noapte de argint în care Mi-ai arătat pe cer o stea Din carul- mare? TOPÎRCEANU, M. 64. Luceafăru-i gata s-apuie. Iar carul spre creștet se suie Cu oiștea-n jos. COȘBUC, P. 7; carul-mic = constelație din emisfera boreală, alcă­tuită din șapte stele (printre care și steaua polară), dispuse în chip asemănător cu stelele carului-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau de patru cai, folosit la lupte, jocuri și ceremonii. Car de triumf. ◊ F i g. A patra primăvară acuma se grăbește La caru-i să înhame pe zefirii ușori. ALEXANDRESCU, P. 24. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Cantitatea de material care se poate încărca o dată într-un car (1). A descărcat din fugă un car de secară în saci. SP. POPESCU, M. G. 27. Se duce la pădure să-și aducă un car de lemne. CREANGĂ, P. 143. Am fost să cumpăr un car de lemne. ALECSANDRI, T. I 317. ♦ F i g. Cantitate sau număr mare; mulțime; grămadă, droaie. Un car de copii. Un car de minciuni. Un car de ani. Voi intra masiv și greu în vreme, Cu un car cît dealul de poeme. BENIUC, V. ◊ Loc. a d v. Cu carul = din belșug. II 1. Piesă de formă cilindrică pe care se fixează hîrtia la mașina de scris și care, deplasîndu-se lateral și rotindu-se, face posibilă scrierea succesivă a literelor și a rîndurilor. 2. (Regional) Parte a ferăstrăului mecanic pe care se așază bușteanul pentru a fi tăiat și prefăcut în scînduri. substantiv neutru car

car n. 1. vehicul ce servă de transport (pentru persoane, obiecte și mărfuri); 2. trăsură elegantă: car de triumf, car funebru; 3. conținutul unui car; un car de fân; 4. constelațiunile aproape de polul arctic: Ursa mare si Ursa mică; 5. masa joagărului ce poartă bușteanul de tăiat în scânduri. [Lat: CARRUS]. substantiv neutru car

CAR1, care, s. n. 1. Vehicul încăpător cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la tară pentru transportarea poverilor. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car de asalt = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva care nu se mulțumește în nici un chip. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic. ◊ Compuse: carul-mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car; ursa-mare; carul-mic = constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau de patru cai, folosit în lupte, jocuri și ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car (1). Un car de lemne.Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani.Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic constând din două stinghii pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scânduri. – Lat. carrus. substantiv neutru car

2) car n., pl. e și (est) ă (lat. carrus și carrum, cuv. galic; it. sp. pg. carro, pv. car, fr. char). Un fel de vehicul de dus lucrurĭ grele, foarte întrebuințat de țăraniĭ Românĭ, care înjugă la el boĭ. Conținutu unuĭ car: un car de fîn. Est. Țintar. Constelațiunea urseĭ: caru mare și caru mic (cu acest înțeles și lat. [în glose], sp. și pg. [V. ursă]). Car de triumf, caru în care intraŭ solemn în vechea Romă generaliĭ triunfătorĭ [!]. Car funebru, dric, patașcă (în stilu înalt). A merge ca cu caru cu boĭ, a merge foarte încet. A avea cu caru, a avea din belșug. A căuta acu în caru cu fîn, a căuta un lucru mic într´o imensitate. V. cărulean. substantiv neutru car

CAR2, care, s. n. 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la țară pentru transport. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ◊ Compuse: Carul-Mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car2 (1); Ursa-Mare; Carul-Mic = constelație formată din șapte stele (printre care și Steaua Polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; Ursa-Mică. ♦ (În Antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri și la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car2 (1). Un car de lemne.Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani.Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a fierăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a-l tăia. – Lat. carrus (cu unele sensuri după fr. char). substantiv neutru car

cu carul expr. mult, din belșug. substantiv neutru cucarul

Cárul-Míc (constelație) s. propriu n. substantiv neutru carulmic

nici albă, nici neagră / nici cal, nici măgar / nici călare, nici pe jos / nici în car, nici în căruță expr. 1. (d. o situație) nehotărât, indecis. 2. ambiguu, de o calitate sau o compoziție incertă. substantiv neutru nicialbă

Cárul-Máre (constelație) s. propriu n. substantiv neutru carulmare

cu trei roate la car expr. nebun, aiurit. substantiv neutru cutreiroatelacar

a pune carul înaintea boilor expr. a lucra haotic / dezorganizat; a efectua o serie de acțiuni într-o ordine improprie / nefirească. substantiv neutru apunecarulînainteaboilor

3) car, a cărá v. tr. (d. car 2. De aci bg. karam, mîn, mișc). Duc, transport cu caru saŭ și cu alt-ceva, chear cu mînile: a căra lemne în spinare, cu spinarea. Ĭaŭ mult, cărăbănesc: lacomu cară în farfuria luĭ maĭ mult de cît poate mînca. A căra cuĭva la pumnĭ (Iron.), a-ĭ trage mulțĭ pumnĭ. A căra lemne în pădure, a face ceva zadarnic. V. refl. Iron. Mă duc, plec: la pomană se cară toțĭ caliciĭ. Cară-te de aicĭ, pleacă de aicĭ! verb tranzitiv car

cărá (cár, át), vb.1. A duce, a transporta cu carul sau cu căruța. – 2. A transporta, a duce. – 3. A da lovituri, pumni. – 4. A lua cu sine, a duce, a tîrî. – 5. (Refl.) A se cărăbăni. – 6. (Arg.) A se face nevăzut, a chiuli. În general, este considerat der. de la un lat. *carrāre, de la carrus (Pușcariu 285; Candrea-Dens., 255; REW 1721; DAR); însă formația lat. nu pare normală. Ar fi de așteptat forma *carriare, ca în calabr. carriare, napol. carreare, fr. charrier, sp. (acarrear). Este posibil să se fi produs o contaminare cu lat. chalāre „a coborî”, de unde it. calare, sp. calar (REW 1487); acest ultim cuvînt ar explica mai bine sensul 3 din rom. Cf. totuși v. sard. carrare „a căra” (Atzori 90). La sensul 6 se poate să fi intervenit o contaminare cu țig. kere „a casa”, cf. cărel. Der. cărat, s. n. (acțiunea de a căra, transport); cărător, s. m. (hamal); cărător, s. n. (coș, coșarcă); cărătură, s. f. (cărat); cărel, interj. (valea!, întinde-o!), probabil datorită contaminării cu țig. kere „a casa” (Graur 134); cărăuș, s. m. (persoană care cară, transportator; cea de a doua stea din Ursa Mare), cu duf. -uș; cărăușesc, adj. (propriu cărăușilor); cărăuși, vb. (a căra, a transporta cu carul; a face cărăușit); cărăușit, s. n. (cărat). Din rom. provine bg. karam „a conduce” (Capidan, Raporturile, 205). verb tranzitiv căra

cărá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 cáră verb tranzitiv căra

CĂRÁ, car, vb. I. 1. T r a n z. (Complementul indică un obiect, de obicei o povară, o încărcătură) A duce dintr-un loc în altul, a transporta (cu ajutorul unui vehicul sau al unui animal de povară). Fără boi nu pot căra porumbul de pe cîmp. BOGZA, C. O. 363. Să cărăm fin pentru boi. ALECSANDRI, P. P. 258. ◊ A b s o l. Unii secerau, alții legau snopi... alții cărau, alții durau girezi. CREANGĂ, P. 158. Am lăsat o mînzișoară, Să-și care cu ea la moară. JARNÍK-BÎR­SEANU, D. 291. ◊ (Lucrarea se face sau se subînțelege că se face cu brațele, cu spinarea etc.) Cei ce căraseră lăzile cu struguri la camion stăteau lîngă felinar. DUMI­TRIU, N. 259. Mi-am cărat așternutul afară în cerdac, m-am culcat și am încercat să adorm. SADOVEANU, N. F. 57. Căra cu spinarea geamandanele călătorilor de la debarcader la otelul din față. BART, E. 36. Îl puse să lucreze la pămînt, să care apă, să ude florile. ISPIRESCU, L. 150. ◊ E x p r. A căra apă cu ciurul = a face o muncă zadarnică, a depune eforturi fără rezultat. ◊ (Prin analogie, subiectul este un animal) Cînd porcii cară paie-n gură la culcuș, are să fie frig. SEZ. IV 119. 2. Tranz. A transporta în cantități mari. Au strîns o mulțime de ouă... și tot le căra la tîrg de le vindea. SBIERA, P. 249. Băiatul... căra banii în bordei. ȘEZ. III 96. ◊ (Poetic) După ce ai trecut prin vad Bistricioara mîloasă și iute, care-și cară din țara ungurească undele, după ce ai lăsat îndărăt sătișorul Călugăreni, poteca nu mai înfățișează de o parte decît o rîpă adîncă. RUSSO, O. 106. ◊ (Transportul se face cu forța sau pe furiș, cu scopul însușirii unor bunuri străine) Să car la noi Averile de la voi. ALECSANDRI, P. P. 78. ◊ Absol. (Familiar) Începu a ticsi mereu în gură, pîn’ ce nu mai încăpu, Și tot cară, tot mănîncă. CONTEMPORANUL, I 162. ◊ E x p r. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gîrbace etc.) sau (absol.) a căra în cineva = a bate pe cineva foarte tare. Începe să-i care la pumni în cap. CARAGIALE, O. II 43. Radu și Dinu tăbărîseră pe ea și-i cărau la pumni. VLAHUȚĂ, la TDRG. Începe să-i care... gîrbace-ndesate. PANN, P. V. II 101. Ciobanul începu a căra cu bîta în burduf. ȘEZ. V 84. 3. Tranz. (Rar, cu privire la persoane) A plimba cu un vehicul. Că și el are drăguță, O cară vara-n căruță Și iarna în săniuță. HODOȘ, P. P. 178. ◊ Expr. A-l căra (pe cineva) păcatul = a se lăsa dus, împins, tîrît oarecum fără voie (de obicei la o acțiune rea). Cine știe pe unde l-or mai căra păcatele! VLAHUȚĂ, la TDRG. 4. Refl. (Rar, despre oameni) A se duce dintr-un lcc în altul (pe jos sau cu un mijloc de locomoție). Într-o zi, fiind tîrg devale, a-nceput dis-de-dimineață să se care într-acolo lume după lume de la deal. CARA­GIALE, P. 51. De pe murg descălecă Și în crîșmă se cără. ȘEZ. IV 8. Eu murgu nu ți-oi da, Că n-am cu ce mă căra. SEVASTOS, C. 308. ♦ (Familiar, mai ales la imperativ, adesea cu un ton amenințător) A pleca cît mai repede; a se cărăbăni, a o șterge. La prima stație te dai jos și te cari. DUMITRIU, B. F. 7. Ridică masa și te cară de aci! ISPIRESCU, L. 356. Ia cofă albă-n mînă Și te cară la fîntînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 231. Cară-te la crîng în stuf, Că la cîmp e prea zăduf! TEODORESCU, P. P. 486. verb tranzitiv căra

CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apă cu ciurul = a face o muncă zadarnică. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a bate tare pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatul = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva. – Lat. *carrare (< carrum). verb tranzitiv căra

cărà v. 1. a duce cu carul, a transporta: a căra pietre; 2. fig. a lua cu ghiotora: cu lingura tot câram PANN; 3. fam. a da palme sau pumni: începu să-i care; 4. a pleca, a-și lua catrafusele: cară-te! [Lat. *CARRARE (din carrus)]. verb tranzitiv cărà

CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare. verb tranzitiv căra

cară-te! interj. pleacă!, du-te!, fugi!, dispari! verb tranzitiv carăte

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului care

care   articol / numeral / adjectiv pronominal / pronume masculin feminin
nominativ-acuzativ singular care care
plural care care
genitiv-dativ singular căruia căreia
plural cărora cărora
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z