reduceri si promotii 2018
Definitie carat - ce inseamna carat - Dex Online
Alege sensul dorit: carat - adjectiv carat - substantiv neutru

carat definitie

CĂRÁT s. n. Acțiunea de a căra. 1. Transportul unor materiale. 2. Timpul când se cară fânul sau recolta. adjectiv cărat

cărát n., pl. urĭ (d. car 3). Acțiunea de a căra mereŭ: căratu lemnelor. V. cărătură. adjectiv cărat

cărát s. n. adjectiv cărat

cărat n. transport: căratul fânului. adjectiv cărat

CĂRÁT s. n. 1. Acțiunea de a (se) căra; transport de materiale (în cantitate mare). 2. Timpul când se cară fânul sau recolta. – V. căra. adjectiv cărat

CĂRÁT s. n. Acțiunea de a căra. 1. Transportul unor materiale. Ziua e treieriș, căra­tul griului la gară, n-avem timp. DUMITRIU, N. 241. Căratul snopilor, căratul de snopi, sau căratul pîinii, se face cu carul. PAMFlLE, A. R. 140. 2. Timpul cînd se cară fînul sau (mai ales) recolta. Să te bată, badeo, bată Nouă boale dintr-o dată, Nouă boale Ș-o lingoare, Din arat Pînă-n cărat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 265. adjectiv cărat

CARÁT s.n. 1. Unitate de măsură a proporției de aur în aliaje, egală cu a 24-a parte din masa totală a aliajului. 2. Unitate de greutate pentru pietrele prețioase, egală cu 0,2053 g. 3. Fiecare din cele 24 de cote în care era divizată proprietatea unei nave, începând cu dreptul roman. ♦ Cotă de participare la o societate comercială. [Pl. -te. / < fr. carat, it. carato, cf. ar. qîrât – a douăzeci și patra parte]. substantiv neutru carat

CARÁT s. n. 1. indice al proporției de aur în aliaje, a 24-a parte din masa totală. 2. unitate de măsură pentru masa pietrelor prețioase, egală cu 0,2 g. 3. (fig.) grad, intensitate. (< fr. carat, lat. carratus) substantiv neutru carat

CARÁT, carate, s. n. 1. Unitate de măsură întrebuințată pentru a evalua aurul dintr-un aliaj de aur, egală cu a 24-a parte din masa totală. 2. Unitate de greutate pentru pietre prețioase, egală cu 200-206 miligrame. – Fr. carat. substantiv neutru carat

carát (unitate de măsură) s. n., pl. caráte substantiv neutru carat

*carát n., pl. e (fr. carat, it. carato, d. ar. gĭrat, care vine d. vgr. kerátion, roșcovă, dim. d. kéras, corn. Cu sîmburiĭ de roșcovă, se cîntăreaŭ diamantele). Partea de aur pur care cîntărește a 24-a parte din greutatea totală a unuĭ aliaj: aur de 20 de carate. O mică greutate (21 de centigrame) de cîntărit diamantele: diamant de 5 carate. V. roșcovă și batcă 2. substantiv neutru carat

carat n. 1. partea aurului pur cântărind a 24-a parte din greutatea totală: aur cu 20 carate; 2. unitate de greutate pentru pietre scumpe, egală cu 21 centigrame: acest diamant cântărește 5 carate. substantiv neutru carat

CARÁT, carate, s. n. 1. Indice pentru conținutul în aur al aliajelor acestuia, exprimat prin numărul părților de aur din 24 de părți de aliaj. 2. Unitate de măsură pentru masa pietrelor prețioase, egală cu 0,2 grame. [Var.: carátă s. f.] – Din fr. carat. substantiv neutru carat

CARÁT, carate, s. n. 1. Unitate de măsură între­buințată pentru a evalua titlul aurului într-un aliaj de aur, reprezentînd a 24-a parte din masa totală. Ceas de aur de 18 carate. 2. Unitate de greutate pentru diamante și alte pietre prețioase avînd circa 200-206 mg. Briliant de 2 carate. substantiv neutru carat

3) car, a cărá v. tr. (d. car 2. De aci bg. karam, mîn, mișc). Duc, transport cu caru saŭ și cu alt-ceva, chear cu mînile: a căra lemne în spinare, cu spinarea. Ĭaŭ mult, cărăbănesc: lacomu cară în farfuria luĭ maĭ mult de cît poate mînca. A căra cuĭva la pumnĭ (Iron.), a-ĭ trage mulțĭ pumnĭ. A căra lemne în pădure, a face ceva zadarnic. V. refl. Iron. Mă duc, plec: la pomană se cară toțĭ caliciĭ. Cară-te de aicĭ, pleacă de aicĭ! verb tranzitiv car

cărá (cár, át), vb.1. A duce, a transporta cu carul sau cu căruța. – 2. A transporta, a duce. – 3. A da lovituri, pumni. – 4. A lua cu sine, a duce, a tîrî. – 5. (Refl.) A se cărăbăni. – 6. (Arg.) A se face nevăzut, a chiuli. În general, este considerat der. de la un lat. *carrāre, de la carrus (Pușcariu 285; Candrea-Dens., 255; REW 1721; DAR); însă formația lat. nu pare normală. Ar fi de așteptat forma *carriare, ca în calabr. carriare, napol. carreare, fr. charrier, sp. (acarrear). Este posibil să se fi produs o contaminare cu lat. chalāre „a coborî”, de unde it. calare, sp. calar (REW 1487); acest ultim cuvînt ar explica mai bine sensul 3 din rom. Cf. totuși v. sard. carrare „a căra” (Atzori 90). La sensul 6 se poate să fi intervenit o contaminare cu țig. kere „a casa”, cf. cărel. Der. cărat, s. n. (acțiunea de a căra, transport); cărător, s. m. (hamal); cărător, s. n. (coș, coșarcă); cărătură, s. f. (cărat); cărel, interj. (valea!, întinde-o!), probabil datorită contaminării cu țig. kere „a casa” (Graur 134); cărăuș, s. m. (persoană care cară, transportator; cea de a doua stea din Ursa Mare), cu duf. -uș; cărăușesc, adj. (propriu cărăușilor); cărăuși, vb. (a căra, a transporta cu carul; a face cărăușit); cărăușit, s. n. (cărat). Din rom. provine bg. karam „a conduce” (Capidan, Raporturile, 205). verb tranzitiv căra

CĂRÁ, car, vb. I. 1. T r a n z. (Complementul indică un obiect, de obicei o povară, o încărcătură) A duce dintr-un loc în altul, a transporta (cu ajutorul unui vehicul sau al unui animal de povară). Fără boi nu pot căra porumbul de pe cîmp. BOGZA, C. O. 363. Să cărăm fin pentru boi. ALECSANDRI, P. P. 258. ◊ A b s o l. Unii secerau, alții legau snopi... alții cărau, alții durau girezi. CREANGĂ, P. 158. Am lăsat o mînzișoară, Să-și care cu ea la moară. JARNÍK-BÎR­SEANU, D. 291. ◊ (Lucrarea se face sau se subînțelege că se face cu brațele, cu spinarea etc.) Cei ce căraseră lăzile cu struguri la camion stăteau lîngă felinar. DUMI­TRIU, N. 259. Mi-am cărat așternutul afară în cerdac, m-am culcat și am încercat să adorm. SADOVEANU, N. F. 57. Căra cu spinarea geamandanele călătorilor de la debarcader la otelul din față. BART, E. 36. Îl puse să lucreze la pămînt, să care apă, să ude florile. ISPIRESCU, L. 150. ◊ E x p r. A căra apă cu ciurul = a face o muncă zadarnică, a depune eforturi fără rezultat. ◊ (Prin analogie, subiectul este un animal) Cînd porcii cară paie-n gură la culcuș, are să fie frig. SEZ. IV 119. 2. Tranz. A transporta în cantități mari. Au strîns o mulțime de ouă... și tot le căra la tîrg de le vindea. SBIERA, P. 249. Băiatul... căra banii în bordei. ȘEZ. III 96. ◊ (Poetic) După ce ai trecut prin vad Bistricioara mîloasă și iute, care-și cară din țara ungurească undele, după ce ai lăsat îndărăt sătișorul Călugăreni, poteca nu mai înfățișează de o parte decît o rîpă adîncă. RUSSO, O. 106. ◊ (Transportul se face cu forța sau pe furiș, cu scopul însușirii unor bunuri străine) Să car la noi Averile de la voi. ALECSANDRI, P. P. 78. ◊ Absol. (Familiar) Începu a ticsi mereu în gură, pîn’ ce nu mai încăpu, Și tot cară, tot mănîncă. CONTEMPORANUL, I 162. ◊ E x p r. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gîrbace etc.) sau (absol.) a căra în cineva = a bate pe cineva foarte tare. Începe să-i care la pumni în cap. CARAGIALE, O. II 43. Radu și Dinu tăbărîseră pe ea și-i cărau la pumni. VLAHUȚĂ, la TDRG. Începe să-i care... gîrbace-ndesate. PANN, P. V. II 101. Ciobanul începu a căra cu bîta în burduf. ȘEZ. V 84. 3. Tranz. (Rar, cu privire la persoane) A plimba cu un vehicul. Că și el are drăguță, O cară vara-n căruță Și iarna în săniuță. HODOȘ, P. P. 178. ◊ Expr. A-l căra (pe cineva) păcatul = a se lăsa dus, împins, tîrît oarecum fără voie (de obicei la o acțiune rea). Cine știe pe unde l-or mai căra păcatele! VLAHUȚĂ, la TDRG. 4. Refl. (Rar, despre oameni) A se duce dintr-un lcc în altul (pe jos sau cu un mijloc de locomoție). Într-o zi, fiind tîrg devale, a-nceput dis-de-dimineață să se care într-acolo lume după lume de la deal. CARA­GIALE, P. 51. De pe murg descălecă Și în crîșmă se cără. ȘEZ. IV 8. Eu murgu nu ți-oi da, Că n-am cu ce mă căra. SEVASTOS, C. 308. ♦ (Familiar, mai ales la imperativ, adesea cu un ton amenințător) A pleca cît mai repede; a se cărăbăni, a o șterge. La prima stație te dai jos și te cari. DUMITRIU, B. F. 7. Ridică masa și te cară de aci! ISPIRESCU, L. 356. Ia cofă albă-n mînă Și te cară la fîntînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 231. Cară-te la crîng în stuf, Că la cîmp e prea zăduf! TEODORESCU, P. P. 486. verb tranzitiv căra

cărá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. car, 3 cáră verb tranzitiv căra

CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apă cu ciurul = a face o muncă zadarnică. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a bate tare pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatul = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva. – Lat. *carrare (< carrum). verb tranzitiv căra

cărà v. 1. a duce cu carul, a transporta: a căra pietre; 2. fig. a lua cu ghiotora: cu lingura tot câram PANN; 3. fam. a da palme sau pumni: începu să-i care; 4. a pleca, a-și lua catrafusele: cară-te! [Lat. *CARRARE (din carrus)]. verb tranzitiv cărà

CĂRÁ, car, vb. I. 1. Tranz. A duce ceva dintr-un loc în altul; a transporta (în cantități mari). ◊ Expr. A căra apa cu ciurul = a munci în gol, a se agita fără rezultat. A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gârbace etc.) = a da cuiva multe lovituri cu pumnul (sau cu palma, cu biciul etc.), a bate zdravăn pe cineva. A-l căra (pe cineva) păcatele = a se lăsa dus, târât oarecum fără voie. 2. Refl. (Rar) A se duce dintr-un loc în altul. ♦ (Fam.) A pleca repede (și pe furiș) de undeva; a se cărăbăni. – Lat. *carrare. verb tranzitiv căra

cară-te! interj. pleacă!, du-te!, fugi!, dispari! verb tranzitiv carăte

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului carat

carat   adjectiv nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular carat caratul
plural carate caratele
genitiv-dativ singular carat caratului
plural carate caratelor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z