canto definitie

CÁNTĂ, cănți, s. f. (reg.) Găleată, vadră. substantiv feminincantă

cántă f., pl. e (sîrb. ung. kanta, d. germ. kante și kanne. V. cană și cănată. Cp. Bern. 1, 481). Ban. Olt. Găleată de metal. Cofer, vas metalic (de 6-8 litri) de adus și de ținut apa în casă. (Astăzĭ sînt smălțuite). Garniță (bidon) de dus lapte. Ĭal. Stropitoare de grădină. V. polomeac. substantiv feminincantă

cántă, s.f. – Vas de lut în care se pune laptele la prins (Lenghel 1979). Vas de formă lunguiață, cu gâtul mai strâmt (Antologie 1980): „Tăt cu canta țigănească / Lumea să te miluiască” (Papahagi 1925: 171). – Din germ. Kåndl (Țurcanu 2008:82). substantiv feminincantă

CÁNTO s.n. Muzică vocală; cânt, cântare. ♦ Studiul tehnicii și artei vocale. [< it. canto]. substantiv neutrucanto

CANTO¹- elem. „unghi”, „ligament palpebral, comisură a pleoapelor”. (< fr. cantho-, cf. lat. canthus, gr. kanthos) substantiv neutrucanto

CÁNTO² s. n. muzică vocală. ◊ studiul tehnicii și artei interpretării vocale. (< it. canto) substantiv neutrucanto

CÁNTO s. n. Muzică vocală; cânt, cântare. – It. canto. substantiv neutrucanto

*cánto n. fără pl. (it. canto). Cînt, cîntare. Partea melodică a muziciĭ, în opoz. cu „armonie”. substantiv neutrucanto

cánto s. n., art. cántoul substantiv neutrucanto

CÁNTO s. n. Muzică vocală; cânt, cântare. – Din it. canto. substantiv neutrucanto

CÁNTO s. n. Muzică vocală; cînt, cîntare. Clasa de canto de la conservator. substantiv neutrucanto

Sinonime,declinări si rime ale cuvantuluicanto

canto substantiv neutru		nearticulat	articulat
nominativ-acuzativ	singular	canto	cantoul
nominativ-acuzativ	plural	—	—
genitiv-dativ	singular	canto	cantoului
genitiv-dativ	plural	—	—

Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z