canon definitie

CANÓN s.n. 1. (Arte) Regulă care făcea parte dintr-un ansamblu de norme artistice obligatorii într-o anumită epocă; regulă rigidă, obligatorie. ♦ Proporție care există între diferitele părți ale corpului omenesc. 2. Compoziție muzicală polifonică în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută fiecare aceeași melodie. 3. Caracter de literă de 36 de puncte tipografice. [< fr. canon, germ. Kanon < gr. kanon – regulă]. substantiv neutru canon

CANÓN s. n. 1. normă, regulă fundamentală. ◊ (arte) regulă fixă care stabilește proporția diferitelor părți ale corpului. 2. compoziție polifonică în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută fiecare aceeași melodie; imitație (2). 3. caracter de literă de 36 puncte tipografice. 4. ansamblul cărților considerate sfinte; parte a ceremonialului de liturghie. (< fr. canon, germ. Kanon) substantiv neutru canon

canón s. n., pl. canoáne substantiv neutru canon

canón (canoáne), s. n.1. Normă, regulă, precept. – 2. Parte din slujba liturgică, ce se consideră definitv și de neclintit fixată de tradiție. – 3. Unitate muzicală a imnurilor liturgice. – 4. Compoziție muzicală în contrapunct. – 5. Instrument muzical vechi. – 6. Pedeapsă dată preoților, sau de către preoți (în timpul spovedaniei), conform canoanelor. 7. Chin, suferință. – Mr. canone. Ngr. ϰανών (Murnu 11); cf. tc. kanun „regulă”, alb., bg. kanon. Este cuvînt pop. cu sensul 7, cel puțin în Munt. și Mold. Der. canonarh, s. m. (monah însărcinat cu orînduirea slujbei; copil care ajută la biserică pe cel care dirijează corul, recitînd bucățile pe care acesta le va cînta apoi); canonarhisi, vb. (a îndeplini funcția de canonarh); canoneală, s. f. (pedeapsă); canoni, vb. (a impune penitență; a pedepsi; a chinui, a tortura); canonisi, vb. (a stabili drept canon; a canoniza; a impune penitență), cf. Gáldi 152. – Der. neol. canonic, adj.; canonic, s. m.; canonical, adj.; canonicat, s. n.; canoniza, vb. substantiv neutru canon

CANÓN, canoane, s. n. 1. Lege sau regulă bisericească. ♦ Normă morală. 2. Pedeapsă dată la încălcarea unui canon (1).Fig. Suferință, chin. 3. Regulă făcând parte dintr-un ansamblu de procedee artistice dintr-o epocă; p. ext. regulă rigidă, formalistă. 4. Compoziție muzicală în care două sau mai multe voci, intrând succesiv, execută împreună aceeași melodie. ♦ Cântare bisericească; p. ext. cântec; glas. 5. Nume dat cărților Vechiului și Noului Testament. – Slav (v. sl. kanonŭ < gr.). substantiv neutru canon

canón n., pl. oane, și (pop.) canún, pl. urĭ (ngr. kanónas, d. vgr. kanón, baston, linie, regulă, model, principiŭ, d. kánna, trestie; ar. turc. kanún; bg. kanón; rus. kanún, ajun, veghere. V. canulă). 1. Decretu unuĭ conciliŭ: canoanele conciliuluĭ din Trident aŭ reformat adînc catolicizmu. 2. Decret, lege, regulă religioasă: canoanele Bisericiĭ. (V. cod, îndreptar). Fam. A nu avea nicĭ un canun, a nu avea nicĭ o regulă, nicĭ un înțeles, nicĭ un haz, nicĭ un chichirez: fugĭ de aicĭ, că n´aĭ nicĭ un canun! 3. Fig. Regulă, normă, obiceĭ: cînta după canonu luĭ. 4. Lista oficială a cărților Scripturiĭ. 5. Pedeapsă religioasă dată unuĭ păcătos pentru ispășirea păcatelor. 6. Fig. Suferință, tortură, pedeapsă, caznă, chin: ce canon pe capu meŭ! 7. Tropar. 8. (turc, kanún). Un fel de citeră cu 72 de coarde, cîte 3 pe un ton, numită și psalteriŭ. substantiv neutru canon

cànon (Mold. canòn) n. 1. deciziune a autorității religioase: canoanele Bisericii; 2. catalogul cărților sacre, admise ca de origină divină: canon biblic; 3. pedeapsă pentru ispășirea păcatelor sau pentru călcarea datoriilor preoțești, penitență impusă celor păcătoși: dă-mi un canon și eu să mă pocăiesc PANN.; 4. tropar zilnic, împărțit în stări sau pesne, întru lauda sfântului: canon de umilință; 5.. fig. grea suferință morală, tortură: ce mai canon a îndurat! 6. fam. glas, cântec: baba incepe duios după canonul ei: faceți-vă milă și pomană! CAR. [Gr. mod. CANON(AS)]. substantiv neutru cànon

CANÓN, canoane, s. n. 1. Regulă, normă bisericească; tipic1. ♦ Normă, regulă de conduită. ♦ Ansamblul cărților sfinte acceptate de Biserică. 2. Pedeapsă dată de Biserică la călcarea unui canon (1). ♦ Fig. Suferință, chin. 3. Carte așezată pe altar, care cuprinde anumite rugăciuni ale liturghiei. 4. Regulă fixă care face parte dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice unei epoci; p. ext. regulă rigidă, formalistă. 5. Compoziție muzicală pentru două sau mai multe voci, care repetă la intervale fixe aceeași melodie. ♦ Cântare bisericească; p. ext. cântec; glas. 6. Literă de tipar, având corpul de 36 de puncte tipografice, cu care se tipăreau în trecut cărțile canonice. – Din sl. kanonŭ. Cf. fr. canon, germ. Kanon. substantiv neutru canon

CANÓN, canoane, s. n. 1. Lege sau regulă bisericească. Există un canon care îngăduiește și dezleagă pe omul călător-încolții de vreme rea-... să se adăpostească, fie chiar cu patru cai... într-o biserică. GALACTION, O. I ♦ Regulă de purtare, normă morală. 2. Pedeapsă dată la călcarea unei reguli bisericești. Dă-mi canon, sfințite părinte, ca să-mi aduc aminte în toate zilele vieții mele și să nu mai păcătuiesc. SADOVEANU, J. 413. Andrei lasă pușca în strană, anină chimirul cu pistoalele și începe canonul. GALACTION, O. I 253. (Glumeț) Părinții pustnici din sfînta Agură mi-au dat canon să mănînc lapte numai-de la o vacă. CREANGĂ, P. 116. ◊ F i g. Sufe­rință, chin. Să-tfi văzut cu cît canon înainta prin zăpada fără pîrtie și cu spatele adus cîrlig, v-ar fi fost milă de el. MACEDONSKI, O. III 119. 3. (În artă și literatură) Regulă făcînd parte dintr-un ansamblu de procedee artistice care se socoteau obli­gatorii într-o epocă dată; p. ext. regulă rigidă, formalistă. Canoanele estetice ale clasicismului. 4. Compoziție muzicală în care două sau mai multe voci, intrînd succesiv, execută împreună aceeași melo­die. Canon pe patru voci. ♦ Cîntare bisericească. ◊ F i g. [Baba] se ridică de mijloc, întinde mina și-ncepe duios, după canonul ei: Faceți-vă milă și pomană, măiculiță, de o biată păcătoasă fără putere! CARAGIALE, O. III 52. substantiv neutru canon

*psaltériŭ n. (vgr. psalterion, lat. psalterium. V. psaltire). Un fel de citeră triangulară care se numea și canon. substantiv neutru psalteriŭ

a băga la canon / la canoane expr. (intl.) a tortura un suspect în timpul unui interogatoriu. substantiv neutru abăgalacanon

a pune la canoane expr. (pol., înv.) a tortura un suspect în timpul interogatoriului. substantiv neutru apunelacanoane

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului canon

canon   substantiv neutru nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular canon canonul
plural canoane canoanele
genitiv-dativ singular canon canonului
plural canoane canoanelor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z