candriu definitie

candríu (candríe), adj. – 1. Cherchelit, amețit, cu chef. – 2. Extravagant, singular. Origine incertă. După Graur 133, din țig. kangeri „biserică”, datorită identificării ce se face de obicei în argou între „biserică” și „cîrciumă”, cf. biserică (Graur, BL, V, 223). adjectivcandriu

CANDRÍU, -ÍE, candrii, adj. (Fam.; adesea substantivat). 1. Țicnit, într-o ureche. 2. Beat, afumat. – Comp. țig. kand „ureche”. adjectivcandriu

candriu, candrii s. m. nebun, smintit adjectivcandriu

candríŭ, -íe adj. (turc.?) Munt. Fam. Amețit, cherchelit, cam beat. Țicnit, cam nebun. V. igritiŭ. adjectivcandriŭ

candríu (fam.) adj. m., f. candríe; pl. m. și f. candríi adjectivcandriu

candriu a. fam. beat. [Origină necunoscută]. adjectivcandriu

CANDRÍU, -ÍE, candrii, adj. (Fam.: adesea substantivat). 1. Țicnit, smintit, într-o ureche. 2. Amețit de băutură; beat. – Din țig. kand „ureche”. adjectivcandriu

CANDRÍU, -ÍE, candrii, adj. (Familiar) Țicnit, zevzec, într-o ureche. (F i g.) Poemul ăsta zurbav și candriu. DEȘLIU, G. 17. adjectivcandriu