canaf definitie

canáf (canafuri), s. n. – Ciucure. Mag. kanaf, din arab. aç-cenife (Cihac, II, 487), cf. sp. cenefa. substantiv neutru canaf

CANÁF, canafuri, s. n. Ciucure. – Magh. kanaf. substantiv neutru canaf

canáf n., pl. urĭ (ung. kanaf, id., d. germ. knauf, capitel de coloană, mîner de sabie. Cp. cu canap și frînghie). Cĭucure. – La N. Cost. (Let. 1,453) cănaf, pl. e. În nord, pop. și m. V. ceapraz. substantiv neutru canaf

canaf n. 1. ciucure: fes cu canafuri; 2. sfichiul coadei. [Ung. KANAF, fibră (din nemț. Knauf). substantiv neutru canaf

CANÁF, canafuri, s. n. (Rar) Ciucure. [Pl. și: (m.) canafi] – Din magh. kanaf. substantiv neutru canaf

CANÁF, canafuri, s. n. Ciucure. Pisica cu canaf la ureche torcea somnoroasă în colț. SADOVEANU, O. V 422. Un șnur cu canafuri în loc de cravată. VLAHUȚĂ, O. A. 211. ◊ Fig. între grajdurile căzute, se răsfățau la soarele de toamnă minunate canafuri roșii ale unor plante fantas­tice. SADOVEANU, Z. C. 95. – Pl. și: (s. m.) canafi. – Variante: canác, canace (ODOBESCU, S. III 545), s. n., cănác, cănaci (V. ROM. martie 1952, 127, RETEGANUL P. V 71), s. m. substantiv neutru canaf