calup definitie

calúp (calúpuri), s. n. – 1. Tipar, matrice, calapod, formă. – 2. Obiect adaptat, bucată. – Mr. călupe, megl. calop. Tc. kalup „tipar” (Șeineanu, II, 83; Meyer 169; Lokotsch 103); cf. ngr. ϰαλούπι, alb. kaljëp, bg. kalăp, sb. kalap. Este cuvînt cu intensă circulație europeană. În tc. provine din arab. qālib, de unde fr. acabit și calibre (Gamillscheg 6; Ronzevalle 128), și arab. provine din it. garbo (Corominas, II, 616) sau din gr. ϰαλόπους. În tc. are și sensul de „viclenie, șiretlic”, care s-a păstrat în expresia „a trage un calup” „a înșela”. Este dublet al lui calibru, s. n. (mărime; calitate personală), din fr. și al lui calapod. substantiv neutrucalup

calúp s. n., pl. calúpuri substantiv neutrucalup

CALÚP, calupuri, s. n. (Pop.) 1. Calapod, tipar. 2. Bucată (de săpun, de brânză etc.) de forma tiparului în care a fost turnată. 3. Bucată (paralelipipedică) de piatră, beton sau lemn, care servește la executarea unor pavaje – Tc. kalıp. substantiv neutrucalup

calúp (est) și calîp (vest) n., pl. urĭ (turc. kalup, kalyp, d. ar. qâlib, formă, calup; ngr. kalúpi, bg. kalyp, sîrb. kalup. V. calibru). Formă de tinichea de pus cozonaciĭ la copt. Calapod de căcĭulĭ ș. a. A trage calupu, a´nșela, a păcăli. A´nghițĭ calupu, a fi înșelat (V. bașlic). Bucată de săpun de rufe turnat în formă pătrată (1-4 kgr.) saŭ și tăĭat (1 kg.). Fig. Model, formă, tipar: urît calup de om! substantiv neutrucalup

calup n. 1. Mold. calapod de cismar; 2. tipar de lemn pentru căciuli, pălării, etc; 3. bucată lungueață de săpun; 4. (la casele țărănești) V. bașlíc; 5. formă în genere, tipar, model: ne semănăm în toate, parc’am fi făcuți toți pe un calup AL.; 6. fig. șiretenie, înșelăciune: a pune cuiva calupul, a mânca calupul. [Turc. KALUP (din gr. KALÓPUS; v. calapod); forma muntenească calâp corespunde turc. KALYP]. substantiv neutrucalup

CALÚP, calupuri, s. n. (Pop.) 1. Calapod, tipar în cărămidărie, olărit, cizmărie etc. 2. Bucată (de săpun, de brânză etc.) de forma tiparului în care a fost turnată. 3. Bucată (paralelipipedică) de piatră, beton sau lemn, care servește la executarea unor pavaje. – Din tc. kalıp. substantiv neutrucalup

CALÚP, calupuri, s. m. (Popular) 1. Calapod, tipar, formă după care se fac diferite obiecte. Calup de pălărie. □ Lăsă coșurile jos și se așeză cu liniște lîngă calupurile vechi. DUNĂREANU, N. 17. Nu ți-e destul că m-ai amețit, puindu-ți sfîrloagele (= ciubotele) pe calup, trăgîndu-le la șan și ungîndu-le aici pe cuptor la nasul meu in toate diminețile? CREANGĂ, A. 106. ◊ Fig. Am descoperit versiunea cea bună a acestei povestiri. Tălmăcirile europenilor au fost sau necomplete, sau înghesuite în calu­puri consacrate. SADOVEANU, D. P. 6. Orice scrii intră în calupul clasei tale; lira ta e deja pusă, fatalmente, in serviciul unei clase: a clasei din care faci parte. IONESCU-RION, C. 43. Ne-am deprins unul cu altul, ne semănăm în toate, parc-am fi făcuți tot pe-un calup. ALECSANDRI, T. 1231. ◊ E x p r. A pune (pe cineva) în calup sau a pune (sau a trage) cuiva calupul = a păcăli, a înșela (pe cineva). L-am pus în calup pe ciubotar. ALECSANDRI, T. 1067. A mînca (sau a înghiți) calupul = a se lăsa păcălit. 2. Bucată (de săpun, de brînză etc.) de forma tipa­rului în care a fost făcută. substantiv neutrucalup

a pune calupul (cuiva) expr. a minți (pe cineva). substantiv neutruapunecalupul