calamandros definitie

calamandrós (-oáse), s. n. – Revoltă, dezordine, harababură, vacarm. – Var. chilimandros. Origine expresivă, ca în șandramaua, hond(o)ra-bond(o)ra, etc. Derivarea din țig. kelimangere „dansatori” (Graur, BL, III, 186) nu pare posibilă. După Scriban, este var. de la hărmălaie. substantiv neutrucalamandros

CALAMANDRÓS s. n. (Reg.) Neregulă, neorânduială, harababură. substantiv neutrucalamandros

calamandrós n., pl. oase și urĭ, și halamándră f., pl. e (var. din hărmălaĭe, mold. harma-). Mold. Fam. Amestec, tărăboĭ, tămbălăŭ, amuzament zgomotos, dezordine, scandal: aŭ făcut halamandră, unt cu ouă (rev, I. Crg. 13, 65). substantiv neutrucalamandros

calamandrós (reg.) s. n. substantiv neutrucalamandros

calamandros n. Mold. gălăgie, dezordine; cu smântânitul oalelor ce calamandroase făceam! CR. [Origină necunoscută]. substantiv neutrucalamandros

CALAMANDRÓS s. n. (Reg.) Neregulă, neorânduială, harababură. – Et. nec. substantiv neutrucalamandros

CALAMANDRÓS s. n. (Rar) Harababură, neregulă, neorînduială; amestecătură de lucruri multe și felurite. D-apoi cu smîntînitul oalelor, ce calamandros făceam! CREANGĂ, A. 44. substantiv neutrucalamandros