caia definitie

credit rapid online ifn

caiá (caiéle), s. f. – Cui de potcoavă. Tc. kaye, cf. kayar „potcoavă cu țepi, împotriva alunecării” (Șeineanu, II, 76; Tiktin; DAR). După Scriban, din germ. Keil, ipoteză puțin probabilă (după Philippide, Principii, 33, din lat. *clavella). substantiv feminincaia

CAIÁ, caiele, s. f. Cui de potcoavă. – Comp. tc. kayar „potcoavă cu ghimpi”. substantiv feminincaia

credit rapid online ifn

caĭá f. (poate d. germ. keil, cuĭ, pl. keile, de unde caĭele, caĭa, dacă nu maĭ degrabă d. turc. kaĭar, potcoavă cu colțĭ). Cuĭ de potcoavă. substantiv feminincaĭa

caiá s. f., art. caiáua, g.-d. art. caiélei; pl. caiéle, art. caiélele substantiv feminincaia

caia f. cuiul de potcoavă la cismă sau la piciorul calului: cioboaie cu călcâiul potcovit cu caiele [Origină necunoscută]. substantiv feminincaia

CAIÁ, caiele, s. f. Cui de oțel moale folosit pentru prinderea potcoavelor la animale. [Pr.: -ca-ia] – Cf. tc. kayar „potcoavă cu colți”. substantiv feminincaia

CAIÁ, caiele, s. f. Cui de potcoavă. Murgul ți-l pot­covești Cu potcoave de argint... Caiele de sîrmă groasă, Să ție la piatră deasă. ȘEZ. I 9. substantiv feminincaia

căí (-ăésc, -ít), vb.1. A căina, a compătimi pe cineva. – 2. (Refl.) A regreta, a-i părea rău, a avea remușcări. Sl. kajati sę, kajǫ sę „a face penitență” (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Lexicon, 285; Cihac, II, 37). Cf. căina și pocăi. Der. căială, s. f. (regret, remușcare); căință, s. f. (părere de rău); necăință, s. f. (lipsă de căință). verb tranzitivcăi

CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Slav (v. sl. kajati sen). verb tranzitivcăi

!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă verb tranzitivcăi

căì v. 1. a plânge pe cineva, a-i părea rău de ceva; 2. a se întrista cugetând la o greșală comisă, a simți o sinceră părere de rău. [Slav. KAĬATI]. verb tranzitivcăì

CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. verb tranzitivcăi

CĂÍ, căiesc, vb. IV. 1. Refl. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. « de », « pentru » sati prin conj. « că », « pentru că ») A-i părea cuiva rău, a re­greta, a recunoaște o greșeală făcută. Unul spuse că se va căi cît va trăi el, pentru că a osîndit pe un om drept. ISPI­RESCU, L. 367. Nu face una ca asta că te-i căi mai pe urmă. ALECSANDRI, T. 332. I-aș spune și nu-ndrăznesc, Aș tăcea și mă căiesc. HODOȘ, P. P. 31. 2. Tranz. (Rar) A compătimi, a plînge pe cineva; a căina. Iar pe drum cine trecea... Tot pe Badiul mi-l căia. TEODORESCU, P. P. 549. verb tranzitivcăi

căésc, V. căĭesc. verb tranzitivcăesc

2) căĭésc (mă) v. refl. (vsl. kaĭati sen, a se căi. V. și pocăĭesc). Regret ceĭa ce am făcut eŭ: mă căĭesc de fapta mea, c´am făcut asta. verb tranzitivcăĭesc

Sinonime,declinări si rime ale cuvantuluicaia

caia  substantiv feminin nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular caia caiaua
plural caiele caielele
genitiv-dativ singular caiele caielei
plural caiele caielelor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z