caia definitie
- Vezi aici mai multe sinonimecaia
- Vezi aici mai multe rimecaia
- Vezi aici mai multe cuvinte care incep cuca
- Vezi aici mai multe cuvinte care incep cucai
- Vezi aici mai multe cuvinte care se termina cuia
- Vezi aici mai multe cuvinte care se termina cuaia
caiá (caiéle), s. f. – Cui de potcoavă. Tc. kaye, cf. kayar „potcoavă cu țepi, împotriva alunecării” (Șeineanu, II, 76; Tiktin; DAR). După Scriban, din germ. Keil, ipoteză puțin probabilă (după Philippide, Principii, 33, din lat. *clavella). substantiv feminincaia
CAIÁ, caiele, s. f. Cui de potcoavă. – Comp. tc. kayar „potcoavă cu ghimpi”. substantiv feminincaia
caĭá f. (poate d. germ. keil, cuĭ, pl. keile, de unde caĭele, caĭa, dacă nu maĭ degrabă d. turc. kaĭar, potcoavă cu colțĭ). Cuĭ de potcoavă. substantiv feminincaĭa
caiá s. f., art. caiáua, g.-d. art. caiélei; pl. caiéle, art. caiélele substantiv feminincaia
caia f. cuiul de potcoavă la cismă sau la piciorul calului: cioboaie cu călcâiul potcovit cu caiele [Origină necunoscută]. substantiv feminincaia
CAIÁ, caiele, s. f. Cui de oțel moale folosit pentru prinderea potcoavelor la animale. [Pr.: -ca-ia] – Cf. tc. kayar „potcoavă cu colți”. substantiv feminincaia
CAIÁ, caiele, s. f. Cui de potcoavă. Murgul ți-l potcovești Cu potcoave de argint... Caiele de sîrmă groasă, Să ție la piatră deasă. ȘEZ. I 9. substantiv feminincaia
căí (-ăésc, -ít), vb. – 1. A căina, a compătimi pe cineva. – 2. (Refl.) A regreta, a-i părea rău, a avea remușcări. Sl. kajati sę, kajǫ sę „a face penitență” (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Lexicon, 285; Cihac, II, 37). Cf. căina și pocăi. Der. căială, s. f. (regret, remușcare); căință, s. f. (părere de rău); necăință, s. f. (lipsă de căință). verb tranzitivcăi
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Slav (v. sl. kajati sen). verb tranzitivcăi
!căí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se căiéște, imperf. 3 sg. se căiá; conj. prez. 3 să se căiáscă verb tranzitivcăi
căì v. 1. a plânge pe cineva, a-i părea rău de ceva; 2. a se întrista cugetând la o greșală comisă, a simți o sinceră părere de rău. [Slav. KAĬATI]. verb tranzitivcăì
CĂÍ, căiesc, vb. IV. Refl. A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște că a greșit. ♦ Tranz. (Rar) A compătimi pe cineva; a căina. – Din sl. kajati sen. verb tranzitivcăi
CĂÍ, căiesc, vb. IV. 1. Refl. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. « de », « pentru » sati prin conj. « că », « pentru că ») A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaște o greșeală făcută. Unul spuse că se va căi cît va trăi el, pentru că a osîndit pe un om drept. ISPIRESCU, L. 367. Nu face una ca asta că te-i căi mai pe urmă. ALECSANDRI, T. 332. I-aș spune și nu-ndrăznesc, Aș tăcea și mă căiesc. HODOȘ, P. P. 31. 2. Tranz. (Rar) A compătimi, a plînge pe cineva; a căina. Iar pe drum cine trecea... Tot pe Badiul mi-l căia. TEODORESCU, P. P. 549. verb tranzitivcăi
căésc, V. căĭesc. verb tranzitivcăesc
2) căĭésc (mă) v. refl. (vsl. kaĭati sen, a se căi. V. și pocăĭesc). Regret ceĭa ce am făcut eŭ: mă căĭesc de fapta mea, c´am făcut asta. verb tranzitivcăĭesc
Sinonime,declinări si rime ale cuvantuluicaia
| caia substantiv feminin | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | caia | caiaua |
| plural | caiele | caielele | |
| genitiv-dativ | singular | caiele | caielei |
| plural | caiele | caielelor | |