reduceri si promotii 2018
Definitie butuc - ce inseamna butuc - Dex Online

butuc definitie

butúc (butúci), s. m. 1. Trunchi, buturugă. 2. Partea de jos a tulpinei viței de vie. 3. Instrument de tortură în care se prindeau picioarele, mîinile și gîtul condamnaților. 4. Partea centrală a roții. 5. Buștean scurt. 6. Calapod de pălărier. – Var. butug, butur, butor, butoare, butău, butură, buture. < Din lat. *bottum, „bont, fără vîrf” și „bot, obiect rotund”, prin intermediul unei formații diminutivale, ca sat > sătuc, pat > pătuc etc. Coincidența semantică între „rotund” și „trunchi”, cf. fr. bille, billot. Var. provin de la *but, pl. *buturi; de la această ultimă formă s-a refăcut un sing. analogic butur(ă). – Der butai, s. n. (înv., stup); butuci, vb. (a pune în butuc 3); butucănos (var. botocănos, butucos), adj. (grosolan, necizelat); buturugă (var. buturig, buturigă, buturoagă), s. f. (trunchi, ciot), de la butur(ă) + suf. -uc, cf. alternanța butuc-butug; buturugat, adj. (cu noduri); butușină, s. f. (ciot); îmbutuci, vb. (a pune în butuc, în instrument de tortură). – Credem, prin urmare, că acest cuvînt este un simplu dublet al lui bot. Nu numai că această opinie nu este împărtășită de filologi, dar nici nu există un acord în legătură cu identitatea cuvintelor menționate mai sus. Pentru butuc, Schuchardt, ZRPh., XV, 103 (cf. DAR, I, 712) se referă la o rădăcină but-, fără altă explicație, pe care Densusianu, Hlr., 381, o consideră de origine cumanică (cf. cuman. butak „ramură”) și pe care Tiktin o consideră slavă. Din tc. butak, după Șeineanu, II, 65; și din tc. buduk „cu picioare scurte” (cf. bondoc), după K. Treimer, Mitt. Wien, 356, cf. Lokotsch 372. Același radical bott- „gros, rotund” revine la Diculescu, 17 și ZRPh., XL, 413 (cf. REW 1239a), dar considerat de origine germanică; butuc ar fi în legătură cu it. botta (comasc. bottola), fr. botte și butură cu gepidicul *bûtilo.. Această părere, acceptată de Gamillscheg, Rom. germ., II, 250-1, și Scriban, a fost respinsă de Densusianu, GS, I, 348, pentru care butura provine din bg. botur (cf. Rosetti, II, 82). Același cuvînt este menționat și ca provenind din lat. *buttula (Candrea, Eléments, 2; REW 1389); din lat. imbutum (Giuglea, LL, II, 31); din sl. (Tiktin); din arab. batk „acțiunea de a tăia” (Moldovan, 404); sau din vreo altă limbă anterioară indoeurop. (Lahovary 320). Butură rămîne fără explicație în DAR, care afirmă, în schimb, că buturugă este „rezultatul unei fuziuni a lui butuc cu butură și tumurug”. – Dacă explicația noastră este corectă, din rom. trebuie să provină rut. butjuk, butuki (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 406), mag. butuk, bg. botur(o) (Capidan, Raporturile, 221), ngr. μπούτουρα (Bogrea, Anuarul, II, 391). – [1238] substantiv masculin butuc

butúc (butúci), s. m.1. Trunchi, buturugă. – 2. Partea de jos a tulpinii viței de vie. – 3. Instrument de tortură în care se prindeau picioarele, mâinile și gâtul condamnaților. – 4. Partea centrală a roții. – 5. Buștean scurt. – 6. Calapod de pălărier. – Var. butug, butur, butor, butoare, butău, butură, buture. Din lat. *bottum „bont, fără vârf” și „bot, obiect rotund”, prin intermediul unei unei formații diminutivale, ca satsătuc, patpătuc. Coincidența semantică între „rotund” și „trunchi” este evidentă, cf. fr. bille, billot. Var. provin de la *but, pl. *buturi; de la această ultimă formă s-a refăcut un sing. analogic butur(ă).Der. butai, s. n. (înv., stup); butuci, vb. (a pune în butuc 3); butucănos (var. botocănos, butucos), adj. (grosolan, necizelat); buturugă (var. buturug, buturigă, buturoagă), s. f. (trunchi, ciot), de la butur(ă) -uc, cf. alternanța butuc-butug; buturugat, adj. (cu noduri); butușină, s. f. (ciot); îmbutuci, vb. (a pune în butuc, în instrument de tortură). Credem, prin urmare, că acest cuvânt este un simplu dublet al lui bot. Nu numai că această opinie nu este împărtășită de filologi, dar nici măcar nu există un acord în legătură cu identitatea cuvintelor menționate mai sus. Pentru butuc, Schuchardt, ZRPh, XV, 103 (cf. DAR, I, 712) se referă la o rădăcină but-, fără altă explicație, pe care Densusianu, Hlr., 381, o consideră de origine cumanică (cf. cuman. butak „ramură”) și pe care Tiktin o consideră slavă. Din tc. butak, după Șeineanu, II, 65; și din tc. buduk „cu picioare scurte” (cf. bondoc), după K. Treimer, Mitt. Wien, 356, cf. Lokotsch 372. Același radical bott- „gros, rotund” revine la Diculescu, 17 și ZRPh., XL, 413 (cf. REW 1239a), dar considerat de origine germanică; butuc ar fi în legătură cu it. botta (comasc. bottola), fr. botte și butură cu gepidicul *bûtilo. Această părere, acceptată de Gamillscheg, Rom. germ., II, 250-1, și Scriban, a fost respinsă de Densusianu, GS, I, 348, pentru care butură provine din bg. botur (cf. Rosetti, II, 82). Același cuvînt este menționat și ca provenind din lat. *buttula (Candrea, Éléments, 2; REW 1389); din lat. imbutum (Giuglea, LL, II, 31); din sl. (Tiktin); din arab. batk „acțiunea de a tăia” (Moldovan 404); sau din vreo altă limbă anterioară indoeurop. (Lahovary 320). Butură rămîne fără explicație în DAR, care afirmă, în schimb, că buturugă este „rezultatul unei fuziuni a lui butuc cu butură și tumurug”. Dacă explicația nostră este corectă, din rom. trebuie să provină rut. butjuk, butuki (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 406), mag. butuk, bg. botur(o) (Capidan, Raporturile, 221), ngr. μπούτουρα (Bogrea, Anuarul, II, 391). substantiv masculin butuc

butúc s. m., pl. butúci substantiv masculin butuc

BUTÚC, butuci, s. m. 1. Bucată dintr-un trunchi de copac tăiat, curățit de crengi (v. buștean); bucată groasă (noduroasă sau neregulată) de lemn de foc. V. buturugă. Se așeză din nou și mai obosit. Își simțea picioarele ca de plumb. Parcă avea legați de ele butuci grei, ce trebuiau tîrîți o dată cu povara gîndurilor. MIHALE, O. 190. A spart butuci la o magazie cu lemne. PAS, L. I 88. Butuci întregi încurcau locul și apele furioase trecuseră prin garduri. GALACTION, O. I 205. ◊ (Metaforic) Era cu umerii lați... și picioarele groase, butuci de carne albă. DUMITRIU, B. F. 55. ◊ (Ca termen de comparație, arătînd imobilitatea sau insen­sibilitatea) Cînd venea acasă, noaptea, tîrziu, cădea ca butucul. CAMILAR, N. I 19. Îl pun [pe omul leneș] într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitor. CREANGĂ, P. 329. Am să le dau lor un somn ața de greu, că ai să calci pe dinții ca pe butuci și n-au să simțească. ȘEZ. IV 172. ◊ E x p r. A lega (pe cineva) butuc = a lega (pe cineva) astfel încit să nu se mai poată mișca; a lega cobză, a lega fedeleș. Polițaiul de oraș hărțuise revolianții și... îi legase butuc. ALECSANDRI, T. I 372. A dormi butuc = a dormi adînc. Dorm toți butuc. CARAGIALE, O. I 371. ♦ Partea de jos a unui trunchi, care rămîne cu rădăcinile în pămînt după ce copacul a fost tăiat; buștean. Să arză [moliftul] pin’ la butuc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. 2. F i g. Om nesimțitor, prost și necioplit. I-o veni... vreunul de hac, ș-a mai da Împăratul-Roș și peste oameni, nu tot peste butuci. CREANGĂ, P. 248. A fi din butuci (sau Ca butucul) = a fi prost, necioplit, bădăran. Harap- Alb vede el bine unde merge treaba, că doar nu era din butuci. CREANGĂ, P. 219. 3. Partea de jos, mai groasă, a tulpinii viței de vie (de la pămînt pînă la punctul de ramificație). Vie cu butuci bătrîni.E așa de bine pe sub butucii încărcați de struguri, printre foile galbene și rare, că trîntești cartea de sar foile din ea și sorbi bobițele gustoase și pline și dulci, și lași alene să te fure povestea cerului albastru. PĂUN-PINCIO, P. 110. 4. Parte a roții în care intră un capăt al spițelor și prin care trece osia. Flăcăii obosiți de joc, ștergîndu-și boabele de sudoare de pe față, se așezau care pe prispă, care pe butucii și pe proțapu carului de lingă gard. BUJOR S. 101. O roată iese din butuc, Și surugiul stă năuc. ALECSANDRI, T. 958. 5. Bucată groasă de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn de dimensiuni mari, pe care se taie carnea la măcelărie; (în trecut) trunchi care servea călăului pentru decapitarea condamnaților la moarte. Butuc de tăiat lemne pe el. DUMITRIU, B. F. 51. Ne strivesc grumazul pe butuc, Sub fulgerarea bardei de călăi. TOMA, C. V. 236. 6. (Mai adesea la pl.) Bucată groasă de lemn prevă­zută cu găuri, în care se prindeau, în vechime, mîinile, gîtul sau (mai ales) picioarele arestaților și prizonie­rilor. L-au prins armașii și l-au vîrit în închisoare, cu picioarele în butuc. SADOVEANU, Z. C. 237. Grigore Ghica cu cu oștile celelalte i-a supus [pe seimeni]..., i-a băgat în butuci și i-a trimis la ocnă. BĂLCESCU, O. I 20. Pe lingă că le turna [țăranilor] boieresc greu, da-i punea cu picioarele și mîinile în butuc; ținîndu-i așa încătușați, poroncea haidăilor de-i zvîntau în bătaie. ȘEZ. IV 17. În temniță mi-e legat, Cu mîini în butuc băgat. TEODORESCU, P. P. 527. Să te duci, bădiță, duci, Pîn-îi pica rob la turci, Cu picioarele-n butuci Și cu minile-n câtuși. ALECSAN­DRI, P. P. 17. ◊ Expr. A-i trage (cuiva) butucul = a înșela, a trage pe sfoară; a face o șotie. Măi, fețișoara împăratului ne-a tras butucul! CREANGĂ, P. 267. substantiv masculin butuc

BUTÚC, butuci, s. m. 1. Bucată dintr-un trunchi de copac tăiat și curățat de crengi; bucată groasă de lemn de foc; buștean. ◊ Expr. A lega (pe cineva) butuc = a lega (pe cineva) astfel încât să nu se mai poată mișca; a lega cobză, a lega fedeleș. A dormi butuc = a dormi adânc. ♦ Bucată groasă de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn pe care se taie carnea la măcelărie; (în trecut) trunchi care servea călăului pentru decapitarea condamnaților. 2. Fig. Om prost și necioplit. 3. Partea de jos, mai groasă, a tulpinii viței de vie (de la pământ până la punctul de ramificație). 4. Partea centrală a unui corp rotativ, care se montează pe un arbore și în care sunt înfipte spițe (la roți), pale (la elice) etc. Butucul roții. 5. Bucată groasă de lemn prevăzută cu găuri, în care se prindeau în vechime picioarele, mâinile sau gâtul arestaților și prizonierilor. 6. Partea superioară a jugului. 7. Talpa sau scaunul războiului de țesut. substantiv masculin butuc

butúc m. (gep. *buttuk, anglosaxon, buttuc, căpătîi, butuc; engl. buttock, crupă. D. rom. vine rut. butúk, id. Cp. cu bont 2). Buștean, trunchĭ (maĭ mare orĭ maĭ mic, retezat și fără ramurĭ). Restu trunchiuluĭ rămas la pămînt. Bucată de lemn gros: a pune un butuc în foc (V. năclad). Mijlocu roateĭ, în care-s înțepenite spițele și pin care trece osia. Bucată de trunchĭ pe care măcelaru taĭe carnea orĭ pe care se despică lemne orĭ se bate ceva cu ciocanu (Cînd e de fer se numește nicovală). Dibă, lemn gros în care prindeaŭ odinioară picioarele criminalilor și și se întrebuințează și azĭ contra celor îndărătnicĭ. Fig. Om prost orĭ trîndav: ce butuc și acest om! Butuc de viță, trunchĭ de viță: o vie cu o mie de butucĭ. A trage cuiva un butuc (Mold.), a-l înșela, a-l păcăli. A fi din butucĭ, a fi din neam prost. Adv. A dormi butuc, a dormi adînc, greŭ, bumben, buștean, tun. A lega butuc, a lega țeapăn așa în cît să nu se maĭ poată mișca. substantiv masculin butuc

butuc m. 1. trunchiu de arbore tăiat; 2. trunchiu de arbore încă în pământ: butuc de viță; 3. Mold. căpățâna roții: o roată iese din butuc AL.; 4. patul sau talpa vârtelniței; 5. scaunul de cioplit al rotarului; 6. pl. odinioară un fel de supliciu: bucăți groase de lemn în care se prindeau picioarele sau mâinile vinovatului: cu picioarele ’n butuci și cu mâinile ’n cătuși POP.; a trage cuiva butucul, a păcăli pe cineva: fetișoara împăratului ne-a tras butucul CR.; 7. fig. greoiu, tont. ║ adv. ca un butuc, țeapăn: a dormi, a lega butuc. [Dintr´un primitiv but, trunchiu, care a mai produs derivatele butaciu, butoară, buture]. substantiv masculin butuc

BUTÚC, butuci, s. m. 1. Bucată dintr-un trunchi de copac tăiat și curățat de crengi; butură. ♦ Bucată groasă de lemn de foc; buștean, buturugă. Expr. (Adverbial) A lega (pe cineva) butuc = a lega (pe cineva) astfel încât să nu se mai poată mișca; a lega cobză, a lega fedeleș. A dormi butuc = a dormi adânc. ♦ Bucată groasă de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn pe care se taie carnea la măcelărie; trunchi care servea călăului pentru decapitarea condamnaților. 2. Fig. Om prost și necioplit. 3. Partea de jos, mai groasă, a tulpinii viței-de-vie (de la pământ până la punctul de ramificație). 4. Partea centrală a unui corp rotativ, care se montează pe un arbore și în care sunt înfipte spițe (la roți), pale (la elice) etc. Butucul roții. 5. Bucată groasă de lemn, prevăzută cu găuri, în care se prindeau în trecut picioarele, mâinile sau gâtul arestaților și prizonierilor. 6. Partea superioară a jugului. 7. Talpa sau scaunul războiului de țesut. – Et. nec. substantiv masculin butuc

a pune pe butuci expr. a aduce (o mașină, o întreprindere etc.) în stare de nefuncționare; a strica; a falimenta. substantiv masculin apunepebutuci

a sta ca un butuc expr. a sta nemișcat într-un loc. substantiv masculin astacaunbutuc

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului butuc

butuc   substantiv masculin nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular butuc butucul
plural butuci butucii
genitiv-dativ singular butuc butucului
plural butuci butucilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z