bunăvoință definitie

bunăvoínță (atitudine binevoitoare) s. f., art. bunăvoínța, g.-d. art. bunăvoínței substantiv feminin bunăvoință

BUNĂVOÍNȚĂ s. f. 1. Purtare sau atitudine binevoitoare; îngăduință. 2. Tragere de inimă (pentru a face ceva); râvnă, zel, sârg. [Gen.-dat.: bunăvoinței] – Din bună + voință (după lat. benevolentia). substantiv feminin bunăvoință

bunăvoínță, bună-voínță saŭ búnă voínță f. Dispozițiune favorabilă față de cineva saŭ de ceva: grație bunăvoințeĭ luĭ saŭ buneĭ luĭ voințe. substantiv feminin bunăvoință

bunavoință f. dispozițiune favorabilă pentru cineva. substantiv feminin bunavoință

BUNĂVOÍNȚĂ s. f. 1. Purtare sau atitudine binevoitoare față de cineva; îngăduință. 2. Tragere de inimă; râvnă, zel, sârg. [Gen. -dat.: bunăvoinței] – Bună + voință (după lat. benevolentia). substantiv feminin bunăvoință

bunavoință f. dispozițiune favorabilă pentru cineva. temporar bunavoință

BUNĂVOÍNȚĂ s. f. 1. Purtare sau atitudine binevoi­toare (față de cineva); îngăduință. Cu toată bunăvoința ce avea, se lehămstește și de binefacere și de tot. CREANGĂ P. 332. Solii... fură ascultați cu multă bunăvoință. BĂLCESCU, O. II 271. 2. Tragere de inimă (pentru a face ceva). Tovarășul acesta lucrează cu multă bunăvoință. – Forme gramaticale: art. bunăvoința, gen.-dat. bună­voinței și (mai rar) bunei-voințe. temporar bunăvoință

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului bunăvoință

bunăvoință   nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular bunăvoință bunăvoința
plural
genitiv-dativ singular bunăvoințe bunăvoinței
plural
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z