bunăvoință definitie
bunăvoínță (atitudine binevoitoare) s. f., art. bunăvoínța, g.-d. art. bunăvoínței substantiv feminin bunăvoință
BUNĂVOÍNȚĂ s. f. 1. Purtare sau atitudine binevoitoare; îngăduință. 2. Tragere de inimă (pentru a face ceva); râvnă, zel, sârg. [Gen.-dat.: bunăvoinței] – Din bună + voință (după lat. benevolentia). substantiv feminin bunăvoință
bunăvoínță, bună-voínță saŭ búnă voínță f. Dispozițiune favorabilă față de cineva saŭ de ceva: grație bunăvoințeĭ luĭ saŭ buneĭ luĭ voințe. substantiv feminin bunăvoință
bunavoință f. dispozițiune favorabilă pentru cineva. substantiv feminin bunavoință
BUNĂVOÍNȚĂ s. f. 1. Purtare sau atitudine binevoitoare față de cineva; îngăduință. 2. Tragere de inimă; râvnă, zel, sârg. [Gen. -dat.: bunăvoinței] – Bună + voință (după lat. benevolentia). substantiv feminin bunăvoință
bunavoință f. dispozițiune favorabilă pentru cineva. temporar bunavoință
BUNĂVOÍNȚĂ s. f. 1. Purtare sau atitudine binevoitoare (față de cineva); îngăduință. Cu toată bunăvoința ce avea, se lehămstește și de binefacere și de tot. CREANGĂ P. 332. Solii... fură ascultați cu multă bunăvoință. BĂLCESCU, O. II 271. 2. Tragere de inimă (pentru a face ceva). Tovarășul acesta lucrează cu multă bunăvoință. – Forme gramaticale: art. bunăvoința, gen.-dat. bunăvoinței și (mai rar) bunei-voințe. temporar bunăvoință
Sinonime, declinări si rime ale cuvantului bunăvoință
| bunăvoință | nearticulat | articulat | |
| nominativ-acuzativ | singular | bunăvoință | bunăvoința |
| plural | — | — | |
| genitiv-dativ | singular | bunăvoințe | bunăvoinței |
| plural | — | — | |