bulbuci definitie

bulbúc (-ci), s. m.1. Bilă, obiect rotund în general. – 2. Bășică. – Var. bolboc, bulburuș. Creație expresivă, în care par a se fi împletit două rădăcini diferite; una care exprimă ideea de „rotunjime” (bull-, cf. lat. bulla, bulbus), și cealaltă care imită zgomotul bulbucelii (blb, cf. bîlbîi). După Cihac, II, 32, bulbuc provine din pol. babol „bășică”, ceh. boubol, sb., cr. bobuk; Pușcariu, Dacor., I, 92, deduce același cuvînt din lat. bulla (cf. REW 1385). Mai probabil, toți acești termeni, cu cei care urmează, ca și sp. burbuja, borbotón, și fr. bourbe, au în comun numai faptul că provin toți din aceeși rădăcină expresivă. Der. bolboacă (var. bulboacă, bolboană, holboană, volboană, bulboană, vulboană, hîlboană, dîlboană, hîlboacă, bîlboacă, bolbură), s. f. (vîltoare, vîrtej, trombă), pentru care Cihac, II, 32, propune sl. glubokŭ „profund”, de unde rus. glubok, pol. gleboki, și numeroase toponime rom. (Holboca, Glîmbocata etc.); bulbuca (var. bolboca, bolboșa, bolboci, bolboși, bulbuci), vb. (a bolborosi; a se bomba, a se curba; a se holba), pe care Candrea-Dens., 788, îl derivă de la *vŏlvĭcāre din lat. volvere (cf. REW 9444 și DAR; Candrea), și pe care Pericle Papahagi, Not.etim., 35 (urmat de Pascu, I, 113) îl pune în legătură cu lat. bulbus; bulbucătură, s. f. (proeminență); bulbuceală, s. f. (bolboroseală). substantiv masculinbulbuc

bulbúc s. m., pl. bulbúci substantiv masculinbulbuc

BULBÚC, bulbuci, s. m. I. 1. Bășică de apă, de săpun, de spumă, de aluat (când dospește) etc. 2. Corp rotund (ca o bășică). II. Plantă erbacee cu flori mari de culoare galbenă, cu vinișoare verzi pe dinafară (Trollius europaeus). – Postverbal al lui bulbuca. substantiv masculinbulbuc

1) bulbúc m. (d. bul-bul, interj. care arată zgomotu uneĭ pietre care cade’n apă, rudă cu bubă, boboc, clăbuc și bîldîbîc). Beșică de apă: ploŭă cu bulbucĭ. O plantă ranunculacee cu florĭ galbene mirositoare (trollius europaeus). substantiv masculinbulbuc

bulbuc n. 1. izvor ce are deschiderea pe fundul unui râu și se vede bulbucind pe suprafață-i; 2. bășică de apă, val de lichid: plouă cu bulbuci. [Abstras din bulbucà]. ║ m. plantă cu florile mari, globuloase, galbene și cu vinișoare verzi pe din afară (Trollius europaeus). substantiv masculinbulbuc

BULBÚC, bulbuci, s. m. I. 1. Bășică de apă, de săpun, de spumă, de aluat (când dospește) etc. 2. Corp sferic (ca o bășică). II. 1. Plantă erbacee toxică din familia ranunculaceelor, cu flori mari globuloase de culoare galbenă, cu vinișoare verzi pe dinafară, răspândită în regiunile de munte și ocrotită de lege (Trollius europeaeus). 2. (La pl.) Plantă erbacee din familia campanulaceelor, viguroasă și înaltă până la un metru, cu flori mari, albastre, care crește prin păduri (Campanula trachelium).- Formație onomatopeică. substantiv masculinbulbuc

bulbúc, -i, s.m. – 1. (bot.) Plantă erbacee, toxică, cu flori mari, globulare, galbene; crește în fânațele și tufișurile umede din zonele înalte (Trollius europaenus L.). În med. se folosește contra gălbinării (Borza 1968; Butură 1979). 2. Bulbuc, poreclă: Alexa, zis Bulbuc, dascăl în Moisei, în perioada 1860-1873 (Coman 2004: 73). 3. (mit.) Personaj din folclorul maramureșean: „S-o dus la o fântână să beie apă. Acolo, în fântână, era un Bulbuc și tătă apa s-o tulburat. (…) Bulbuc o rămas acasă să facă mâncare, ceilalț s-o dus iar în pădure” (Bilțiu 2002: 313). – Creație expresivă din răd. bul- (cf. lat. bulla, bulbus), cu sensul de „rotunjime„, dar și care imită zgomotul bulbucelii (DER); formă onomatopeică (DEX). substantiv masculinbulbuc

BULBÚC, bulbuci, s. m. I. 1. Bășică de apă, de săpun, de spumă, de aluat (cînd dospește) etc.; clăbuc. Aluatul bolborosea, scotea niște bulbuci mari. CAMILAR, N. II 325. Balta scăpără de bulbuci. SADOVEANU, N. F. 74. Zvîrleam cîteva [pietre], de încuiam pe dracul în fundul știoalnei, cu bulbuci la gară. CREANGĂ, A. 65. Plouă ploaie cu bulbuci Și tu, bade, tot te duci! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. ◊ (Metaforic) Și arămile amestecate cu argint [clopotele]... se scufundară în bulbuci clocotitori. SADOVEANU, O. I 537. 2. (Neobișnuit) Corp rotund (ca un glob). Bulbuc de aur În piele de taur (Soarele). GOROVEI, C. 350. JȘ Bulbucii ochilor = globii ochilor. [Soldații osteniți] își trăgeau pleoapele peste bulbucii ochilor. CONTEMPORANUL, S II, 1949, nr. 162, 6/1. 3. (Rar) Boboc de floare. Dar din fundul lacului ieșea un glas... printre bulbucii de nufăr. RETEGANUL, P. I 48. II. (Popular) Plantă erbacee din familia ranuncula­ceelor, cu flori mari, globuloase, de culoare galbenă, cu vinișoare verzi pe dinafară; crește prin pășunile din regiunile muntoase (Trollius europaeus). Eu să mă despart de stînă... Să las crînguri, să las hurii Și poiana cu bulbucii! COȘBUC, P. II 168. Pe cea luncă cu bulbuci Paște badea niște junci. ȘEZ. IV 234. – Variantă: (I 1) bolbóc (SANDU-ALDEA, D. N. 223) s. m. substantiv masculinbulbuc

a face bulbuci expr. (er.) a ejacula. substantiv masculinafacebulbuci

a ploua cu bășici / cu bulbuci / cu găleata expr. a ploua torențial. substantiv masculinaplouacubășici

BULBUCÍ, pers. 3 bulbucește, vb. IV. Intranz. (Despre apă) A face bulbuci. – Din bulbuc. verbbulbuci

bulbucí (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. bulbucéște, imperf. 3 sg. bulbuceá; conj. prez. 3 să bulbuceáscă verbbulbuci

bulbucà (bulbucì) v. a clocoti (de valuri), a scoate bășici, a curge cu sgomot. [Onomatopee exprimând sgomotul cu care apa agitată iese dintr’un izvor sau dintr’o sticlă]. verbbulbucà

bulbucì v. V. bulbucà: valurile bulbuciau. verbbulbucì

BULBUCÍ, pers. 3 bulbucește, vb. IV. Intranz. și refl. (Despre apă) A face bulbuci (I 1); a (se) bulbuca (2). – Din bulbuc. verbbulbuci

BULBUCÍ, bulbucesc, vb. IV. Intranz. A face bulbuci sau clăbuci; a bulbuca (2). Din fundul lacului ieșea un glas bulbucind prin undele lacului. RETEGANUL, P. I 48. Și pe sus o ridica Și-n mare mi-o arunca! Valurile bulbucea. ALECSANDRI, P. P. 28. – Variantă: bolbocí (ODOBESCU, S. II 264) vb. IV. verbbulbuci

bulbucésc v. intr. (d. bulbuc 1). Scot bulbucĭ, clocotesc: apa bulbucește. verbbulbucesc

2) bulbúc (mă) a v. refl. (d. bulbuc 1). 1) Mă unflu, ĭes în relief rătund: ochiĭ luĭ se bulbucă (VR. 1910, 6, 289). V. boboșez. verb tranzitivbulbuc

BULBUCÁ, bulbúc, vb. I. 1. Refl. și tranz. A (se) holba. 2. Intranz. și refl. (Despre apă, la pers. 3) A bulbuci. – Lat. *volvicare (= volvere). verb tranzitivbulbuca

bulbucà (bulbucì) v. a clocoti (de valuri), a scoate bășici, a curge cu sgomot. [Onomatopee exprimând sgomotul cu care apa agitată iese dintr’un izvor sau dintr’o sticlă]. verb tranzitivbulbucà

bulbucá (a ~) vb., ind. prez. 3 bulbúcă verb tranzitivbulbuca

BULBUCÁ, bulbúc, vb. I. 1. Refl. și tranz. A face ochii mari, a-i deschide tare (de mirare, uimire, spaimă etc.); a (se) holba. 2. Intranz. și refl. (Despre apă, la pers. 3) A face bulbuci, a (se) bulbuci. – Cf. b u 1 b u c. verb tranzitivbulbuca

BULBUCÁ, bulbuc, vb. I. (Obișnuit la pers. 3) 1. Refl. (Despre ochi) A se deschide tare (ieșind din orbite) și a privi fix (de groază sau de mînie); a se holba, a se bleojdi. Ochii lui se bulbucară, furioși, către locul unde se afla cobzarul. PAS, L. I 19. Tranz. Oarță clătină din cap și bulbucă ochii spre cer. C. PETRESCU, R. DR. 53. 2. I n t r a n z. și refl. (Despre apă) A face bulbuci, bășici. verb tranzitivbulbuca

Sinonime,conjugări si rime ale cuvantuluibulbuci

bulbuci  verb infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)bulbuci bulbucire bulbucit bulbucind singular plural
bulbucind
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) (să)—
a II-a (tu) (să)—
a III-a (el, ea) bulbucește (să)— bulbucea bulbuci bulbucise
plural I (noi) (să)—
a II-a (voi) (să)—
a III-a (ei, ele) bulbucesc (să)bulbucească bulbuceau bulbuci bulbuciseră
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z