buhăire definitie

buhăí¹ (a ~) (a țipa, a tuși) (reg.) vb., ind. prez. 1 sg., 3 pl. búhăi / buhăiésc, imperf. 3 sg. buhăiá; conj. prez. 3 să búhăie / să buhăiáscă verbbuhăi

buhăi, buhăi I v. i. a tuși. II v. r. a-și pierde prospețimea tenului (în special ca urmare a consumului de alcool). verbbuhăi

!buhăí² (a se ~) (a se umfla) (pop.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se buhăiéște, imperf. 3 sg. se buhăiá; conj. prez. 3 să se buhăiáscă verbbuhăi

buhăì v. Mold. a plânge urlând, a țipa ca buha. verbbuhăì

buhăì v. a se face buhav, a se umfla fața (de somn sau de beție). [V. buhav]. verbbuhăì

BUHĂͲ, búhăi, vb. IV. Intranz. (Reg.) 1. A țipa, a urla; a plânge cu glas tare. 2. (Fam.) A tuși. [Prez. ind. și: buhăiesc] – Din buhai. verbbuhăi

BUHĂ͹, buhăiesc, vb. IV. Refl. A deveni puhav la față. – Din buhav. verbbuhăi

BUHĂͲ, buhăiesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A țipa, a urla. – Din buhai¹. verbbuhăi

BUHĂͲ, buhăiesc, vb. IV. Refl. A se face buhav la față (de beție, de somn, de boală etc.). verbbuhăi

BUHĂ͹, buhăiesc, vb. IV. Refl. (Pop.) A se umfla la față (de boală, de băutură, de somn etc.); a se puhăvi. – Din buhav. verbbuhăi

BUHĂ͹, buhăiesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A țipa, a urla. ♦ (Mai ales despre copii) A plînge tare. Și eu plîngeam ca un prost... buhăiam așa de tare, încît am sculat toată curtea în picioare. SADOVEANU, O. I 234. verbbuhăi

buhăbésc, buhăĭésc, buhăvésc, puhăbésc și puhăvésc (mă) v. refl. (d. buhab ș.a.). Devin buhab. V. bohîltesc. verbbuhăbesc