bucșire definitie

BUCȘÍ, bucșesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A umple până la refuz; a îndesa, a ticsi. ♦ A năpădi, a podidi. verb tranzitivbucși

bucșí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bucșésc, imperf. 3 sg. bucșeá; conj. prez. 3 să bucșeáscă verb tranzitivbucși

bucsi v. Mold. V. băcsì. verb tranzitivbucsi

BUCȘÍ, bucșesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A îndesa, a umple până la refuz. 2. A-l podidi (sângele). – Et. nec. verb tranzitivbucși

#BUCȘÍ, bucșesc, vb. IV. Tranz. (Mold., Bucov.), A umple pînă la refuz; a îndesa, a ticsi. Amu [boierul], și-a bucșit conacul cu ostași și nici nu vrea să știe de nimic. GALAN, Z. R. 305. ♦ A năpădi, a podidi. A bucșit sîngele pe gură. CAMILAR, N. II 412. ♦ Refl. A se înghesui, a se îngrămădi. Lumea se bucșise spre ieșire. CAMILAR, N. II 184. verb tranzitivbucși

bucșésc și bîcșésc v. tr. (cp. cu ung. buksi, cap gros, om greŭ de cap. V. îmbîcșeșc). Est. Tixesc, umplu îndesînd: un tren bucșit de soldațĭ (Sov. 233), un sac bucșit de lînă. V. doldora, țoșcă. verb tranzitivbucșesc