reduceri si promotii 2018
Definitie bucium - ce inseamna bucium - Dex Online
Alege sensul dorit: bucium - substantiv neutru bucium - verb tranzitiv

bucium definitie

BÚCIUM2, buciume, s. n. (Pop.) 1. Trunchi sau tulpină de arbore; (în special) butuc de viță de vie. 2. Butucul roții carului, în care sunt înfipte spițele. – V. arom. bucium, megl. buciun „buștean”. substantiv neutru bucium

1) búcĭum n., pl. e (lat. búcina, probabil din *bovicina, d. bos, boŭ, și canere, a cînta. V. zbucĭum). Mare trîmbiță (de peste doĭ metrĭ) făcută din doage supțirĭ legate cu coajă de teĭ orĭ de altceva (azĭ făcută și din tinichea), întrebuințată la dat semnale la munte, ĭar în vechime și la războĭ. S.m. Vechĭ. Trunchĭ, butuc, tulpină: bucĭumu vițeĭ. – Vechĭ búcin, bucĭun și búcim. Azĭ în Maram. búcin, în Ml. búcen. În Trans. și túlnic. substantiv neutru bucĭum

bucium n. 1. instrument muzical, în formă de țeavă puțin încovoiată, lungă dela 8 — 9 palme, se face din coaje de teiu legat cu coaje de cireș; odinioară trâmbița ostașului (cu care da semnalul de luptă), azi fluierul ciobanului: buciumul vuiește ’n munte, sună valea de cimpoiu AL. [Vechiu-rom. și Tr. bucin («cu glas de bucin», Moxa = lat. BUCCINA]. substantiv neutru bucium

búcium (búciume), s. n.1. Instrument muzical de suflat, folosit de ciobani, de mari dimensiuni (pînă la 3 m lungime), făcut dintr-o ramură scobită de tei, arțar sau cireș, sau de doage strînse tare cu fîșii de coajă de cireș. – 2. Trunchi, buștean, butuc. – 3. Butuc de roată. – 4. Tub în general. – Var. buci(u)n, buciume, buciumă, toate înv.Mr. bucium „trunchi”. Lat. būcĭna sau būccĭna (Pușcariu 228; REW 1368; Candrea-Dens., 193; DAR); cf. v. fr. buisine, sp., port. bocina. Fonetismul prezintă unele dificultăți. Rezultatul normal, bucin(ă), s-a modificat, în privința vocalismului, prin propagarea timbrului u, și în același timp, prin asimilarea lui n final cu labiala inițială. (Cf. Candrea, Éléments, 59). DAR consideră că bucium 2, este un cuvînt diferit, care este în legătură cu butuc; în realitate, este vorba numai de o extindere a sensului 1, dat fiind că bucium este, la prima vedere, o ramură groasă sau un trunchi de grosime medie, cu coajă, dar curățat de crengi. Der. bucinar, s. m. (coșar); buciniș, s. m. (cucută, Conium maculatum, angelică, Archangelica officinalis); buciuma (var. înv. bucina), vb. (a cînta din bucium; a vesti, a anunța), din lat. būccĭnāre (Pușcariu 229; Candrea-Dens., 194; REW 1369); buciumaș, s. m. (persoană care cîntă din bucium); buciumător, adj. (tunător). – Din rom. provine bg. bučimiš (Conium maculatum), cf. Capidan, Raporturile, 210. substantiv neutru bucium

BÚCIUM1, buciume, s. n. Instrument muzical de suflat în forma unui tub conic, lung, făcut din coajă de tei sau din lemn și folosit în special de ciobani pentru chemări și semnale; tulnic. ♦ Sunet scos cu acest instrument. [Var.: (reg.) búcin s. n.] – Lat. bucinum. substantiv neutru bucium

búcium, -e, s.n. – Butuc la roata de lemn; butan. – Et. nec. (DA, DEX). substantiv neutru bucium

búcium s. n., pl. búciume substantiv neutru bucium

bucium m. trunchiu, butuc (mai ales de viță): la buciumul viței trei vlăstari cresc PANN. [Origină necunoscută]. substantiv neutru bucium

BÚCIUM1, buciume, s. n. Instrument muzical de suflat în forma unui tub tronconic foarte lung, făcut din coajă de tei, din lemn sau din metal și folosit în special de ciobani pentru chemări și semnale. [Var.: búcin s. n.] – Lat. bucinum. substantiv neutru bucium

BÚCIUM2, buciume, s. n. (Pop.) 1. Trunchi sau buștean (de arbore); spec. butuc de viță-de-vie. 2. Butuc (al roții carului). – Et. nec. substantiv neutru bucium

BUCIÚM2, buciume, s. n. (Popular) Trunchi sau tulpină de arbore; (mai ales) butuc de viță de vie. Plan­tarea viei se face în două chipuri: 1. Sau se taie de la bucium vițe alese și coapte... 2. Sau se îngroapă buciumul. IONESCU, M. 370. Decît noră turcilor, Mai bine hrană peștilor Și bucium răchiților. BIBICESCU, P. P. 273. Pasăre pestriță Pe bucium se puse, Pasărea zbură, Buciumu secă. ȘEZ. IV 27. substantiv neutru bucium

BUCIÚM1, buciume, s. n. 1. Instrument muzical de suflat în forma unui tub conic, lung (pînă la 2 metri și jumătate), făcut din coajă de tei, din lemn sau din metal și folosit în special de ciobani și de oamenii de la munte, mai ales pentru chemări și semnale; tulnic. Caprele să rătăcească Prin pădurile de fag, Și din bucium citeodată Să cînt hora legănată. COȘBUC, P. I 167. Plîng tilingi, tălăngi răspund, Soarele apune,- Glas de bucium sună-n fund Ca o rugăciune. IOSIF, V. 74. Tînguiosul bucium sună, L-ascultăm cu-atîta drag... EMINESCU, O. I 209. Buciumul vuiește-n munte, sună valea de cimpoi. ALECSANDRI, P. A. 45. ♦ Sunet scos cu acest instrument. Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium. EMINESCU, O. I 147. 2. Tub de metal sau de carton în care se păstrează acte (făcute sul). Nu mă puteam opri de a o tot scoate [di­ploma] din buciumul ei de tinichea. La TDRG. – Variantă: (1, Transilv.) búcin (BUDAI-DELEANU, Ț. 257) s. n. substantiv neutru bucium

2) búcĭum, a - v. intr. (lat. búcino, -áre). Sun din bucĭum. V. tr. Chem sunînd din bucĭum: ĭa bucĭumă-l! Fig. Trîmbițez, răspîndesc în lume: a bucĭuma o veste. – Și -ez. Vechĭ. búcin, búcĭun și búcim. Azĭ în Maram. búcin, în Ml. búcen. verb tranzitiv bucĭum

buciuma, bucium v. t. a linguși; a se purta slugarnic. verb tranzitiv buciuma

buciumá (a ~) vb., ind. prez. 3 búciumă verb tranzitiv buciuma

BUCIUMÁ2, búcium, vb. I. Intranz. A sufla, a cânta din bucium. ♦ Tranz. Fig. A anunța, a vesti ceva. – Lat. bucinare. verb tranzitiv buciuma

buciumà v. 1. a suna din bucium (sau din alt instrument): apoi un corn apucă și buciumă ’n vânt AL.; 2. fig. a vesti în gura mare, a spune la toată lumea. [Vechiu-rom. bucinà = lat. BUCCINARE]. verb tranzitiv buciumà

BUCIUMÁ, búcium, vb. I. Intranz. A sufla, a cânta, a da semnale din bucium1. ♦ Tranz. Fig. A anunța, a vesti ceva. – Lat. bucinare. verb tranzitiv buciuma

BUCIUMÁ2, búcium, vb. I. 1. I n t r a n z. A sufla, a cînta din bucium (sau dintr-un instrument analog). Pădurarul s-auzea buciumînd din corn în adîncurile pă­durii. SANDU-ALDEA, U. P. 65. [Ursan] un corn apucă și buciumă în vînt. ALECSANDRI, P. A. 165. Bucium de aur a luat, în țară a buciumat, Mare oaste-a ridicat. TEODORESCU, P. P. 177. F i g. Toamna căzuse. Vînturile începuseră a buciuma prin cuhalmurile Șiretului, iar apele a ofta în noapte. DUNĂREANU, N. 142. 2. T r a n z. A anunța, a vesti (ceva) în gura mare. De pe mii de însorite creste, Veți buciuma în patru lîhturi veste. TOMA, C. V. 212. ◊ (Poetic) Sirenele buciumă cu noi împreună... cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Vîntul aducea cîntecul codrilor bătrîni; toamna își buciuma mîhnirea în adîncimi. SADOVEANU, O. I 230. verb tranzitiv buciuma

Sinonime, declinări si rime ale cuvantului bucium

bucium   substantiv neutru nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular bucium buciumul
plural buciume buciumele
genitiv-dativ singular bucium buciumului
plural buciume buciumelor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z