bruftui definitie

bruftui, bruftuiesc, v. t. 1. a certa, a dojeni. 2. a brusca (pe cineva). verb tranzitivbruftui

BRUFTUÍ, bruftuiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Reg.) A pune cu mistria un strat de bruft. 2. Fig. A arunca cuiva cuvinte aspre; a repezi, a brusca. verb tranzitivbruftui

bruftuí (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. bruftuiésc, imperf. 3 sg. bruftuiá; conj. prez. 3 să bruftuiáscă verb tranzitivbruftui

bruftuì v. 1. a tencui un zid; 2. fig. a se răsti, a brusca: începu s´o gonească și s’o bruftuiască. verb tranzitivbruftuì

BRUFTUÍ, bruftuiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Reg.) A pune cu mistria pe perete un strat de bruft. 2. Fig. (Fam.) A brusca pe cineva. [Var.: bruftuluí vb. IV] – Bruft + suf. -ui. verb tranzitivbruftui

BRUFTUÍ, bruftuiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Mold.) A arunca (pe perete) cu mistria un strat de bruft; a tencui. 2. F i g. A arunca (cuiva) cuvinte aspre, a vorbi pe un ton aspru, a ocărî; a repezi, a brusca. Totdeauna o bruftuia... și o ocăra cu imputarea că eu face ochi dulci logofătului. SANDU-ALDEA, U. P. 184. verb tranzitivbruftui

bruftuĭésc v. tr. (d. bruft. V. pirsnesc). Acoper cu bruft. Fig. Bruschez cu vorba saŭ și cu ghĭontu. verb tranzitivbruftuĭesc