bordei definitie

bordéi (bordéie), s. n. – Colibă. – Var. burdei. Origine discutabilă, dar probabil mai puțin obscură decît se consideră. Coincide cu fr. bordel, sp. borda (REW 1216); dar această coincidență este întîmplătoare. Bazîndu-se pe această asemănare, Gamillscheg, Rom. Germ., II, 263 și Scriban, Arhiva, XXXIX, 93, au vrut să explice cuvîntul pornind de la un germ. bord „scîndură”, posibilitate respinsă de Densusianu, GS, VII, 88. Principala rațiune a obiecțiilor specialiștilor față de această derivare este cunoscuta absență a termenilor germanici vechi în rom. După Lahovary 315, este cuvînt anterior fazei indo-europene. Tot Densusianu, GS, VII, 89, recurge la un indo-european bhardh-, fără să indice calea sa de pătrundere. REW 1216 și DAR, după ce au respins ipoteza unui etimon germanic, se referă la bg. În sfîrșit, Giuglea, Dacor., III, 594, pornește de la rom. bord „bulgăre uscat”, care ar proveni din gr. În ce ne privește, credem că ar fi inutil să căutăm atît de departe în trecut. Bordei ar putea fi despărțit cu greu de cuvinte ca burdă, bujdă, bujdei, bușdei, bujdeucă, care înseamnă toate „colibă” (cf. budă). Cf. rut. bordej, sb. burdely, bg. burdei, bordei, mag. bordej, bordely, care uneori se consideră a proveni din rom. (Candrea, Elemente, 402; Capidan, Raporturile, 220). substantiv neutrubordei

bordei, bordeie s. f. închisoare. substantiv neutrubordei

BORDÉI, bordeie, s. n. Locuință rudimentară (pe jumătate) săpată în pământ și acoperită cu pământ, paie sau stuf. substantiv neutrubordei

bordéĭ și -éŭ n., pl. eĭe (aceĭașĭ orig. cu bordel, luat de noĭ de la Gepizĭ orĭ de la Goțĭ. D. rom. vine bg. bordeĭ și burdeĭ, rut. burdeĭ). Locuință țărănească primitivă în pămînt și care are numaĭ acoperămîntu afară. Azĭ au devenit rare și servesc maĭ mult la ca adăpost p. bivolĭ pe marginea Dunăriĭ. Ele-s maĭ călduroase ĭarna decît casele ccu părețĭ supțirĭ. – V. colibă. substantiv neutrubordeĭ

bordéi, -e, s.n. – Colibă săpată parțial în pământ și acoperită cu paie sau crengi. Termen utilizat rar în Maramureș; se preferă sin. colibă. Bordei, poreclă în Berbești (ALR 1969: XVI). – Cuvânt autohton (Hasdeu 1894, Russu 1981); „În limbile vecine cuvântul este împrumutat din română, unde e autohton” (Russu 1981: 267, Candrea, Capidan). substantiv neutrubordei

bordéi s. n., pl. bordéie substantiv neutrubordei

BORDÉI, bordeie, s. n. 1. Încăpere săpată (pe jumătate) în pământ și acoperită cu pământ, paie sau stuf. 2. P. ext. Locuință mică, rudimentară, sărăcăcioasă. – Et. nec. substantiv neutrubordei

BORDÉI, bordeie, s. n. Locuință rudimentară, pe jumătate săpată în pămînt și acoperită cu pămînt, cu paie sau cu stuf. Din strîmbele bordeie astăzi cresc Și cată-n soare falnicele blocuri Din cartierul nou muncitoresc. CASSIAN, 23. Mijește o rază de bine în muced bordei și-n uzine. TOMA, C. V. 309. Zi întîi Mai a sosit în sat și bate la toate ușile, la bordeie, la case și la curte. RUSSO, S. 121. N-ai ușă la bordei, se zice ca mustrare celui care uită să închidă ușa în urma lui. Cîte bordeie, atîtea obiceie, exprimă mirarea cuiva cînd constată un obicei care i se pare curios. substantiv neutrubordei

bordeiu n. 1. locuință țărănească adâncită în pământ și acoperită tot cu pământ sau cu stuf; 2. fig. orice casă modestă: s´am și eu un bordeiu. [Dintr´un primitiv bord (conservat ca nume topografic) și identic cu bortă; cf. paralelismul fonetic analog între burd (de unde burduf) și burtă]. substantiv neutrubordeiu