BONCĂLUÍ, boncăluiesc, vb. IV. Refl. și intranz. A scoate mugete sau răgete puternice, prelungi (în timpul împerecherii). verbboncălui
boncăluí (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. boncăluiéște, imperf. 3 sg. boncăluiá; conj. prez. 3 să boncăluiáscă verbboncălui
boncă(lu)ì v. Mold. 1. a rage: cerbul venia boncăluind CR.; 2. a scânci (de copii). [Ceh. BUNKATI, a mormăi]. verbboncăluì
BONCĂLUÍ, pers. 3 boncăluiește, vb. IV. Refl. și intranz. (Despre cerbi și alte erbivore mari) A scoate strigăte specifice rasei în perioada de rut; a boncăi. – Et. nec. verbboncălui
BONCĂLUÍ, boncăluiesc, vb. IV. I n t r a n z. 1. (Despre unele animale) A scoate mugete sau răgete puternice, prelungi și plîngătoare. Ici-colo boncăluiesc vițeii, lingîndu-și boturile moi și umede, dornici de ugerele pline ale vacilor. CAMILAR, TEM. 43. S-a aflat de la starostele Nechifor și de la alți vînători vechi că cerbii au boncăluit mai devreme în ist-an. SADOVEANU, F. J. 426. Numai iată ce aude Harap-Alb un muget înădușit: cerbul venea boncăluind. CREANGĂ, P. 225. 2. (Despre oameni) A produce sunete asemănătoare cu un muget. Afanasie puse la gură cornul răsucit de bou și boncălui cu bătăi grăbite de limbă. SADOVEANU, J. 178. verbboncălui
boncăluire | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular | boncăluire | boncăluirea |
plural | boncăluiri | boncăluirile | |
genitiv-dativ | singular | boncăluiri | boncăluirii |
plural | boncăluiri | boncăluirilor |