boncăluire definitie

credit rapid online ifn

BONCĂLUÍ, boncăluiesc, vb. IV. Refl. și intranz. A scoate mugete sau răgete puternice, prelungi (în timpul împerecherii). verbboncălui

boncăluí (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. boncăluiéște, imperf. 3 sg. boncăluiá; conj. prez. 3 să boncăluiáscă verbboncălui

credit rapid online ifn

boncă(lu)ì v. Mold. 1. a rage: cerbul venia boncăluind CR.; 2. a scânci (de copii). [Ceh. BUNKATI, a mormăi]. verbboncăluì

BONCĂLUÍ, pers. 3 boncăluiește, vb. IV. Refl. și intranz. (Despre cerbi și alte erbivore mari) A scoate strigăte specifice rasei în perioada de rut; a boncăi. – Et. nec. verbboncălui

BONCĂLUÍ, boncăluiesc, vb. IV. I n t r a n z. 1. (Despre unele animale) A scoate mugete sau răgete puternice, prelungi și plîngătoare. Ici-colo boncăluiesc vițeii, lingîndu-și boturile moi și umede, dornici de ugerele pline ale vacilor. CAMILAR, TEM. 43. S-a aflat de la starostele Nechifor și de la alți vînători vechi că cerbii au boncăluit mai devreme în ist-an. SADOVEANU, F. J. 426. Numai iată ce aude Harap-Alb un muget înădușit: cerbul venea boncăluind. CREANGĂ, P. 225. 2. (Despre oameni) A produce sunete asemănătoare cu un muget. Afanasie puse la gură cornul răsucit de bou și boncălui cu bătăi grăbite de limbă. SADOVEANU, J. 178. verbboncălui

Sinonime,declinări si rime ale cuvantuluiboncăluire

boncăluire   nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular boncăluire boncăluirea
plural boncăluiri boncăluirile
genitiv-dativ singular boncăluiri boncăluirii
plural boncăluiri boncăluirilor
Lista de cuvinte: a ă b c d e f g h i î j k l m n o p q r s ș t ț u v w x y z